Monthly Archives: Decembrie 2009

de sireturi

Toata seara de astazi mi-am innodat sireturile, iar daca stau sa ma gandesc mai bine toata ziua am facut acelasi lucru dar in alt fel.

M-am trezit ca sa opresc o alarma pentru ca eram prea obosita dupa care m-am trezit injurandu-ma ca am oprit aceeasi alarma si am visat doar ca am si reprogramat-o. Asadar, am intarziat…dar eu oricum cred ca si la nastere am iesit tarziu.

Apoi am alergat la o intalanire …defapt am alergat pana la taxi dupa care am stat timp de aproape o ora sa fac caii-caii pentru ca atat am facut de la Tei la Rosetti. Intalnirea a mers perfect multumita unui om deosebit pe care daca-l mai mentionez mult pe-aici o sa-mi fac o pagina intitulata MONUMENT special pentru el :)).

Apoi o pauza, niste plati pe fuga prin oras si inca o mica repriza de hahait cu colegii si prietenii mei de la munca. Inca o intalnire, apoi fuguta acasa si de-acasa fuguta la volei. Poate din cauza celor doar doi covgiri si a jumatatii de ciocolata pe care reusisem sa le mananc din fuga astazi sau a lipsei de somn am cam mers in marsalier. Acum, ajunsa acasa, trebuie sa fac curat si sa imi fac bagajul pentru ca maine plec acasa.

Cu toate astea…„maine iti citesc blogul sa vad cum exprimi ce faci acum!”.

Asta e lucrul pe care l-am auzit in seara asta si care m-a facut sa realizez ca n-am mai scris nimic de multisor si ca din fuga am uitat sa fac ceva care ma defineste…sa scriu ce simt!!!

Ei bine, păsă :P,  pescuiam ganduri cu sireturile, asta faceam cand ai venit la mine! Asa intinsa pe banca, cu genunchii pe piept si adidasii ridicati ma gandeam la ziua de azi, la cea de ieri…cea de maine s.a.m.d. Pescuiam ganduri si senzatii. Astazi incercam sa imi aud motorul si sa innod sireturi cu puterea mintii.

Sunt atat de multe lucruri pe care nu stiu sa le fac, sunt atat de multe lucruri pe care nu am timp sau bani sa le fac, sunt atat de multe pe care nu o sa apuc sa le spun astazi, anul asta, viata asta…si nu pot sa nu regret ca oricum/ orice as face ceva imi scapa sau imi lipseste. Gatesc execrabil, dar pana si eu realizez ca din reteta vietii mele ceva lipseste si nu o sa fiu siropoasa sa spun ca e dragostea pentru ca nu cred ca asta e musai lucrul care ma repara sau ma „ridica”. Mai exact , ca de sfarsit de an, vreau sa scriu ceva ce am realizat de mult dar nu am spus-o sau scris-o niciodata.

Undeva acolo in sireturile si in motorul meu am un nod, un blocaj pe care nu pot decat sa il constat pentru ca nu stiu de unde vine, in ce consta exact sau ce l-a generat. Stiu doar ca e ceva si e acolo. Nu stiu, nici macar ,daca data viitoare cand o sa-mi pun genunchii pe piept si o sa-mi spanzur adidasii de campul vizual al celorlalti o sa am si o solutie, dar stiu ca unii dintre oamenii care citesc blogul meu ar putea avea niste ipoteze.

Asa ca nod… si de la capat! 😉

Anunțuri

intinsa pe podea

Nimic nu e intamplator, desi de multe ori ne inecam intr-atat simturile in derizoriu incat si ce nu e intamplator devine inutil.

Iti amintesti totusi ca ai 5 simturi de baza, dar le utilizezi atat de mecanic si doar atunci cand esti nevoit incat nici nu mai stii ca ele pot genera relaxare.

Eu de exemplu sunt preponderent vizuala: retin imagini, gandesc in imagini si visez in culori :)) (stiu ca ultima n-are nici o legatura). Apoi restul simturilor isi impart terenul de joaca in functie de context: tactil, olfactiv, gustativ… Auzul insa mi l-am izolat undeva intr-un turn pentru ca in Bucuresti e atat de mult zgomot ca e greu sa mai auzi ceva frumos din tot haosul.

Si totusi, recent, mi-am amintit de micul meu simt-sihastru. Cum? De pe podeaua unei sali de volei, intr-o noapte, cand toate luminile erau stinse. Desi suna a film de groaza nu e decat o iesire la un volei cu niste prieteni. Totusi, fara celelalte simturi totul se scufundase intr-un cu totul alt camp perceptiv.

Se auzeau voci, pasi si rezonantele ritmice ale unei mingi. De acolo de jos totul parea mult mai limpede, mult mai clar.SI cu fiecare bataie de minge eram mai departe, mai profund in universul meu. Simteam cum trepideaza lemnul de sub mine, simteam ca pana si eu rezonez la vocile din sala, simteam …si apoi doar am auzit.

De acolo de jos am reusit sa regasesc ecouri…alte mingi, alte voci, alte amintiri frumoase.

Două minute

Mai am două minute din astăzi, mai am două minute din ceea ce este pentru încă două minute o zi de luni. Şi simt secundele cum rămân în urma mea şi a trenului.

Zgomotul său însă e mai ritmic ca niciodată şi îmi aminteşte de haos şi călătoria prin el, de cele două minute care au trecut fără să-mi dau seama, în timp ce eu îmi comandam o cafea.

E fascinant cum în afara trenului haosul e agăţat din loc în loc în câte-o lumină şi în jurul ei îşi pierde vitalitatea. În jurul luminii haosul devine doar…tăcere.

Iubesc mirosul de cafea şi senzaţia unei căni a cărei căldura ajunge la simţurile tale înaintea cofeinei, ca şi cum numai un suflet încălzit se trezeşte după cafea.

Fără să vreau îmi cobor din cand în când ochii pe ceas şi constat că timpul, spre deosebire de haos, nu e agăţat în nimic. El se scurge fără să ştim de unde a pornit şi cu siguranţă fără să aibă o destinaţie…sau dimpotrivă, având toate destinaţiile.

Tu iţi aminteşti ce-ai făcut în ultimele două minute de ieri?

Dar în primele două din ziua dinainte? Şi dacă îţi aminteşti spune-mi cât de mult au valorat ele pentru tine? Ţi-ar păsa dacă ziua ar avea 23 de ore şi 58 de minute? Ai simţi diferenţa?

Astăzi cu siguranţă n-ai fi observat dacă cineva îţi fura 2 minute şi mai mult ca sigur ceva chiar ţi-a „furat” cel puţin 2 minute din viaţă fără să fi realizat, fără să-ţi fi păsat, fără să te intereseze măcar dacă a meritat pierderea.

Cândva, însă, aceste 2 minute mă vor fi costat în total mult mai multe zile, mult mai multe oportunităţi, mult mai multe….Într-o zi mă voi întoarce cu amărăciune la aceste 2 minute, la acele 2 minute, la minutele mele de nepăsare şi voi regreta fiecare secundă din ele. Într-o zi nu voi avea altceva mai bun de făcut decât să mă întreb ce s-a întâmplat cu timpul pe care l-am lăsat să treacă. A profitat altcineva de el? A trecut pur şi simplu? Al cui e timpul meu când nu (mai) e al meu?

Să nu uităm însă că în fiecare zi suntem alţii! Aşa că revenind la cele două minute, mă întreb cine eram atunci când le-am pierdut? Tu ştii cine erai? Şi dacă da, de ce ai renunţat timp de două minute la tine? De ce te-ai lăsat pe tine cel de atunci să nu-ţi pese…de tine?!

Nu poţi salva toate minutele, asta e clar! Dar dacă sunt două minute pe care le poţi investi în momente/ lucruri/ oameni deosebiţi atunci gândeşte-te că la 30 de ani vei avea 21.900 de minute = 365 de ore ~ 15 zile şi la 60 vei avea o lună în plus.

Ai două minute în fiecare zi să adaugi vieţii tale cel puţin o lună?

Eşti sigur că vrei să dai cu banul pentru opţiunea asta?!

Recitesc, retrăiesc şi învăţ

Hmmm, cum ţi s-ar părea dacă ai putea primi în fiecare zi cadoul de la ziua ta sau dacă urările de atunci ţi s-ar împlini în fiecare din cele 24 de ore ale unei zile? Pentru că eu trăiesc sentimentul ăsta.

Pentru cei care nu ştiu, ziua mea este pe 5 iulie. Ei bine, aşa cum spun şi în titlu, în momentul de faţă (marţi, 08 decembrie, ora 3.24 a.m., în tren spre Vaslui) REcitesc, REtrăiesc şi învăţ.

Ce recitesc? Un SMS-cadou de la ziua mea, cu o fundă lungă până în ziua de astăzi. Şi pentru că mă simt generoasă îl voi împărtăşi ca apoi să explic de ce e cadoul de cea mai lungă durată:

„Să dai în viaţă de cel puţin un om bun pe an, un om aşa ca tine. La mulţi oameni buni!”

Din păcate nu mai am mesajul meu ca răspuns ca să fie tot citat, însă îmi amintesc foarte clar ca atunci ca şi acum răspunsul e:

„Mulţumesc! Se pare că am început deja să găsesc oameni buni, pentru că te-am găsit pe tine!”

Ce-a urmat?

Am crezut în ce-am spus şi în omul căruia i-am spus, iar câteva luni mai târziu acestei persoane i s-a îndeplinit o dorinţă. Universul face minuni!

Iar pentru că am avut dreptate în ce-am spus eu în mesaj, această persoană a vrut să-şi „împartă“ dorinţa împlinită cu mine şi aşa mi s-a confirmat faptul că şi urarea care mi se făcuse s-a împlinit.

Însă nu m-am întors la acest SMS-cadou întâmplător, ci pentru că expeditorul său mi-e acum mai mult decât amic, mi-a devenit un bun prieten şi pentru că îmi aminteşte aproape zilnic 2 lucruri:

–          oamenii sunt magici când pun suflet în ceea ce spun şi fac;

–          încă mai există oameni care cred FĂRĂ dovezi, FĂRĂ certitudini, însă CU o inimă mare!

Dap, ştii cine eşti şi o să mă asigur că citeşti ce-am scris, ca să nu uiţi niciodată să fii omul extraordinar care eşti!

Încă o dată , MULŢUMESC!

SUB- sau SUPRAestimare

De multe ori ne plangem ca suntem subestimati, ca nu suntem apreciati la adevarata noastra valoare, ca nu suntem apreciati, observati s.a.m.d.. Cred ca scenariul e diferit. La urma urmei subestimarea iti creeaza oportunitatea unei victorii usoare, iar satisfactia unei surprize (placute) este mare. Si esti motivat sa surprinzi pentru ca orgoliul tau sa strige la final: victorieeeeeee!!!!!

Cand esti supraestimat insa ti se fixeaza niste standarde inalte la care de cele mai multe ori ajungi cu greu. E magulitor, e benefic intr-o anumita masura stimei de sine, dar cand vine vorba de rezultate va trebui sa te ridici pe varfuri sau sa sari cat mai sus pentru a atinge obiectivul, pentru a nu risca sa…dezamagesti. Esti motivat (oarecum negativ, pentru ca o faci din teama de a dezamagi) sa faci si asta, deci cel mai probabil vei sari!

As vrea sa spun ca e bine sa fim realisti si sa ne apreciem la adevarata valoare, dar aceasta ca si adevarul in general e abstracta si relativa…iar adevarul absolut nu exista, ca si realitatea. Asta ar fi inutil sa punctez, asadar.

Ce voi intreba insa este: care dintre doua cazuri genereaza schimbare, care ne ajuta sa crestem mai mult?

sa ma pierd

Merg…nu stiu incotro si nici nu-mi pasa. De ce trebuie sa existe sens? Cui ii foloseste? Eu merg si imi aud pasii. Ce senzatie de bine imi da sunetul asta. Ar fi ciudat sa ma rupa cineva de pasii mei, pentru ca eu sunt pasii mei.

Imi simt parul impletit cu adieri de vant. Asta il face sa para mai lung si mai frumos.

Mai e un zgomot, ca de pietricele care se varsa, ca un sirag de margele care-si capata libertatea dupa ani de stat pe acelasi fir. Merg si n-am idee incotro. Simt ca sunt libera pentru ca de mult timp n-am mai mers fara sens, fara timp, fara nimic. Doar eu, pasii mei si zgomotul acela…aproape ca imi devenise strain.

Dar zgomotul il fac gandurile mele. Se revarsa, se rasfira la intamplare, se desira si ma simt decorsetata. Nu trebuie sa zambesc nimanui, nu trebuie sa ma gandesc la nimic, nu-mi pasa cat e ora…indiferent de cate ori ma voi uita la ceas eu tot o sa ma pierd. Mi-era dor…mi-era dor sa nu-mi pese, sa fiu hoinara si fara un spatiu care sa ma limiteze.

Inspir, Doamne cat de mult aer incape astazi in plamanii mei. Deschid ochii si incep sa vad. As vrea sa am o camera de fotografiat in loc de iris. As face cele mai frumoase fotografii.

Am ajuns intr-un parc si ma opresc pe un leagan. Sunt niste fete de generala in jurul meu care fac destul de multa galagie, dar le aud ca din spatele unui perete de sticla…ceva ne separa…eu nu sunt cu adevarat langa ele. Ma simteam atat de bine insa si totusi atat de lipsita de densitate. Singurul lucru concret era nisipul de sub picioare.

Ma ridic si merg ca din inertie spre o fantana arteziana de dupa care se zareau niste lumini puternice. Ma scurg cu apa prin lumina  si apoi ma reculeg sa merg mai departe. Un balcon aproape darmat plin de luminite, o strada plina de case de tip conac, strazi intortocheate si nici urma de timp.

Era aproape pustiu, dar erau atat de multe ganduri si sentimente care pluteau in jurul meu incat ma simteam insotita. Tacerea, astazi tacerea a fost cea mai placuta partenera de discutii si cea mai incantatoare companie.

Intr-un final am inceput sa-mi simt genunchii si am vazut un autobuz care parca ar fi spus ca acolo se termina calatoria mea in acel univers mistic cam ca si dulapul din Narnia.

Mi-era dor sa ma pierd in spatele intregii lumi asa cum se pierde din cand in cand soarele in spatele norilor.