Tag Archives: Alex Popa

Două minute

Mai am două minute din astăzi, mai am două minute din ceea ce este pentru încă două minute o zi de luni. Şi simt secundele cum rămân în urma mea şi a trenului.

Zgomotul său însă e mai ritmic ca niciodată şi îmi aminteşte de haos şi călătoria prin el, de cele două minute care au trecut fără să-mi dau seama, în timp ce eu îmi comandam o cafea.

E fascinant cum în afara trenului haosul e agăţat din loc în loc în câte-o lumină şi în jurul ei îşi pierde vitalitatea. În jurul luminii haosul devine doar…tăcere.

Iubesc mirosul de cafea şi senzaţia unei căni a cărei căldura ajunge la simţurile tale înaintea cofeinei, ca şi cum numai un suflet încălzit se trezeşte după cafea.

Fără să vreau îmi cobor din cand în când ochii pe ceas şi constat că timpul, spre deosebire de haos, nu e agăţat în nimic. El se scurge fără să ştim de unde a pornit şi cu siguranţă fără să aibă o destinaţie…sau dimpotrivă, având toate destinaţiile.

Tu iţi aminteşti ce-ai făcut în ultimele două minute de ieri?

Dar în primele două din ziua dinainte? Şi dacă îţi aminteşti spune-mi cât de mult au valorat ele pentru tine? Ţi-ar păsa dacă ziua ar avea 23 de ore şi 58 de minute? Ai simţi diferenţa?

Astăzi cu siguranţă n-ai fi observat dacă cineva îţi fura 2 minute şi mai mult ca sigur ceva chiar ţi-a „furat” cel puţin 2 minute din viaţă fără să fi realizat, fără să-ţi fi păsat, fără să te intereseze măcar dacă a meritat pierderea.

Cândva, însă, aceste 2 minute mă vor fi costat în total mult mai multe zile, mult mai multe oportunităţi, mult mai multe….Într-o zi mă voi întoarce cu amărăciune la aceste 2 minute, la acele 2 minute, la minutele mele de nepăsare şi voi regreta fiecare secundă din ele. Într-o zi nu voi avea altceva mai bun de făcut decât să mă întreb ce s-a întâmplat cu timpul pe care l-am lăsat să treacă. A profitat altcineva de el? A trecut pur şi simplu? Al cui e timpul meu când nu (mai) e al meu?

Să nu uităm însă că în fiecare zi suntem alţii! Aşa că revenind la cele două minute, mă întreb cine eram atunci când le-am pierdut? Tu ştii cine erai? Şi dacă da, de ce ai renunţat timp de două minute la tine? De ce te-ai lăsat pe tine cel de atunci să nu-ţi pese…de tine?!

Nu poţi salva toate minutele, asta e clar! Dar dacă sunt două minute pe care le poţi investi în momente/ lucruri/ oameni deosebiţi atunci gândeşte-te că la 30 de ani vei avea 21.900 de minute = 365 de ore ~ 15 zile şi la 60 vei avea o lună în plus.

Ai două minute în fiecare zi să adaugi vieţii tale cel puţin o lună?

Eşti sigur că vrei să dai cu banul pentru opţiunea asta?!

Anunțuri

SUB- sau SUPRAestimare

De multe ori ne plangem ca suntem subestimati, ca nu suntem apreciati la adevarata noastra valoare, ca nu suntem apreciati, observati s.a.m.d.. Cred ca scenariul e diferit. La urma urmei subestimarea iti creeaza oportunitatea unei victorii usoare, iar satisfactia unei surprize (placute) este mare. Si esti motivat sa surprinzi pentru ca orgoliul tau sa strige la final: victorieeeeeee!!!!!

Cand esti supraestimat insa ti se fixeaza niste standarde inalte la care de cele mai multe ori ajungi cu greu. E magulitor, e benefic intr-o anumita masura stimei de sine, dar cand vine vorba de rezultate va trebui sa te ridici pe varfuri sau sa sari cat mai sus pentru a atinge obiectivul, pentru a nu risca sa…dezamagesti. Esti motivat (oarecum negativ, pentru ca o faci din teama de a dezamagi) sa faci si asta, deci cel mai probabil vei sari!

As vrea sa spun ca e bine sa fim realisti si sa ne apreciem la adevarata valoare, dar aceasta ca si adevarul in general e abstracta si relativa…iar adevarul absolut nu exista, ca si realitatea. Asta ar fi inutil sa punctez, asadar.

Ce voi intreba insa este: care dintre doua cazuri genereaza schimbare, care ne ajuta sa crestem mai mult?

sa ma pierd

Merg…nu stiu incotro si nici nu-mi pasa. De ce trebuie sa existe sens? Cui ii foloseste? Eu merg si imi aud pasii. Ce senzatie de bine imi da sunetul asta. Ar fi ciudat sa ma rupa cineva de pasii mei, pentru ca eu sunt pasii mei.

Imi simt parul impletit cu adieri de vant. Asta il face sa para mai lung si mai frumos.

Mai e un zgomot, ca de pietricele care se varsa, ca un sirag de margele care-si capata libertatea dupa ani de stat pe acelasi fir. Merg si n-am idee incotro. Simt ca sunt libera pentru ca de mult timp n-am mai mers fara sens, fara timp, fara nimic. Doar eu, pasii mei si zgomotul acela…aproape ca imi devenise strain.

Dar zgomotul il fac gandurile mele. Se revarsa, se rasfira la intamplare, se desira si ma simt decorsetata. Nu trebuie sa zambesc nimanui, nu trebuie sa ma gandesc la nimic, nu-mi pasa cat e ora…indiferent de cate ori ma voi uita la ceas eu tot o sa ma pierd. Mi-era dor…mi-era dor sa nu-mi pese, sa fiu hoinara si fara un spatiu care sa ma limiteze.

Inspir, Doamne cat de mult aer incape astazi in plamanii mei. Deschid ochii si incep sa vad. As vrea sa am o camera de fotografiat in loc de iris. As face cele mai frumoase fotografii.

Am ajuns intr-un parc si ma opresc pe un leagan. Sunt niste fete de generala in jurul meu care fac destul de multa galagie, dar le aud ca din spatele unui perete de sticla…ceva ne separa…eu nu sunt cu adevarat langa ele. Ma simteam atat de bine insa si totusi atat de lipsita de densitate. Singurul lucru concret era nisipul de sub picioare.

Ma ridic si merg ca din inertie spre o fantana arteziana de dupa care se zareau niste lumini puternice. Ma scurg cu apa prin lumina  si apoi ma reculeg sa merg mai departe. Un balcon aproape darmat plin de luminite, o strada plina de case de tip conac, strazi intortocheate si nici urma de timp.

Era aproape pustiu, dar erau atat de multe ganduri si sentimente care pluteau in jurul meu incat ma simteam insotita. Tacerea, astazi tacerea a fost cea mai placuta partenera de discutii si cea mai incantatoare companie.

Intr-un final am inceput sa-mi simt genunchii si am vazut un autobuz care parca ar fi spus ca acolo se termina calatoria mea in acel univers mistic cam ca si dulapul din Narnia.

Mi-era dor sa ma pierd in spatele intregii lumi asa cum se pierde din cand in cand soarele in spatele norilor.