Tag Archives: povesti

razi Doamne, razi!

Cred ca am mai spus si imi permit sa ma repet: eu cred intr-un Dumnezeu al tuturor si totusi al fiecaruia. Si eu am o relatie usor atipica vis-a-vis de aceasta instanta religioasa.

Eu nu prea pot sa spun rugaciuni din tot sufletul, dar imi place sa vorbesc din cand in cand cu Doamne-Doamne al meu. Si pentru ca l-am capiat cu tampenii de genul „vreau asta….ba aia…ba ailalta” sau „o sa fiu cuminte….de maine….sau de poimaine sau…nu?!” si El se mai razbuna din cand in cand pe mine in felul lui unic. Asa a aparut categoria „povestile unui peripatitor” si asta este cauza aparitiei acestui post de blog.

Totul a inceput cu…un sfarsit. Mai exact, la sfarsitul lui august am plecat de la fostul meu job din motive…de criza. Inainte sa plec am cam facut valuri ca eu vreau sa ma dea afara ca sa pot lua somaj. Si abia 2 luni mai tarziu (adik astazi) am terminat si eu de strans actele…fara a avea certitudinea ca sunt chiar toate.

2 lucruri sunt destul de amuzante in legatura cu somajul meu. Faptul ca dupa atatea valuri imi lipseau niste acte initial (si eu nu aveam idee de ce) fara de care aveam fix 1 an fara 7 zile, iar pentru indemnizatia de somaj ai nevoie de 1 an lucrat  in ultimele 24 de luni. =))

Al doilea moment revelatoriu a fost dupa prima mea vizita la ITM (Inspectoratul Teritorial al Muncii). Ca o bucla, acolo daca te duci neinitiat o sa te simti „provocat”, ca sa nu folosesc alte trimiteri la necuvantatoare. M-au tot „provocat” o zi intreaga functionarii de acolo dupa care ies cahuie si nu mai tineam minte exact pe ce strada venisem  deci provocata fiind am luat-o la intamplare. Si mergand tot imi spuneam: „asta parca n-o stiu…nici asta… nici asta…deci nu e asta strada…ce mult am mers, oare unde-oi fi?!”. Eram cat pe ce sa imi auto-adresez cateva trimiteri cand intervine Doamne-Doamne al meu cu un indicator pe care scria strada.

Ghici cum se chema? Strada Oitelor!!!! Nu strada Oilor, a Oitelor! Ei si-atunci n-a mai fost nevoie sa-mi spun ca-s oaie ca am luat-o la intamplare, au avut altii grija – adica DD si primaria sectorului respectiv. :))

Anunțuri

basme si nori

Imi amintesc ca atunci cand eram mica, tatal meu insista sa citesc cat mai multe basme insa mie toate mi se pareau la fel. Acelasi print, aceeasi zana sau zmeu, aceeasi imparati…

img_14992

Insa de cand ma stiu ador norii albi si pufosi de vara…care arata ca niste taramuri plutitoare. Acolo, doar acolo se petreceau basmele pe care le iubeam cel mai mult.

Imi amintesc clar fiecare dupa-amiaza in care puteam admira norii acestia deasupra  unei padurici. Daca ar fi fost cineva sa se uite atent in ochii mei sunt convinsa ca putea vedea toate zanele si toti curtenii imparatiilor plutitoare, intr-atat de mult credeam in basmele mele.

Erau mereu alte povesti dar aceleasi personaje pe care si azi le mai intalnesc cand ajung acasa. Acolo sunt cei mai frumosi si mai pufosi nori, cel mai frumos rasarit si cel mai cald apus de vara, acolo soarele bate doar cat sa-ti creasca si gadurile, acolo ploile de vara iti patrund pana in suflet si te spala de griji si de ganduri negre.

Acolo sunt norii si basmele mele, acolo a inceput povestea mea.

La bara…in RATB

Anii mei de studentie nu prea abunda in povesti cu petreceri dubioase si betii inopinante (ele exista dar in „cantitati” moderate) dar au cu siguranta suficiente povesti cu nota cel putin penibila.

Acesta scurta relatare este despre prima mea calatorie din Unirii  spre Nerva (fiind de foarte putin timp in Bucuresti si neavand nimic de-a face cu statiile RATB din zona respectiva).

Acum cei care stau sau circula prin Bucuresti cu autobuzul stiu ca in Unirii statiile sunt apropiate si daca nu stii exact care de unde sa iei si ce anume, risti smult sa te urci intr-un mijloc de transport in comun fara sa verifici „intentiile sale” de a te duce la destinatie.

Atunci patesti ca mine si mergi pana ti se face somn in directia gresita; in cazul meu au fost vreo 8 statii spre Izvor. In cele din urma mi-am facut curaj si am intrebat daca respectivul autobuz ajung in Nerva si mi s-a raspuns sec: „NU, coboara aici si intreaba ce merge!”.

Zis si facut! Cobor si intreb…si intreb…si intreb…si in cele din urma dupa ce trec vreo 3 autobuze se hotarasc unii ce autobuz merge spre Nerva, mai exact ala care era deja in statie.

Atunci fug spre el si dau sa urc! Si stiti barele alea de metal din mijlocul treptelor la unele autobuze? Ei eu am pus un picior in dreapta barei, timp in care s-a inchis si usa din respectiva parte astfel incat urmatoarea miscare nu putea fi decat sa pun celalat picior in stanga…si usa m-a urmat.

A se nota ca autobuzul era plin iar daca inca nu e foarte clara imaginea, cand a plecat autobuzul EU eram cu fundul intre usi si cu bara de pe scari intre picioare…iar mai sus pe scara erau numai tipi, ca un dat al sortii, care ranjeau cu satisfactia ca a meritat sa circule cu RATB-ul daca au trait s-o vada si pe asta…

Bineinteles eram toate culorile complementare insa, spre norocul meu, greutatea si dimensiunile mele imi permit sa imi scot fundul din asemenea spatii si sa il plasez in contexte mai decente langa un scaun.

De-atunci insa, intreb de 2 ori inainte sa urc intr-un mijloc de transport in comun si slava domnului, nu prea mai sunt autobuze cu bara pe scari ;).

Cand PI nu mai e un simbol ci o necesitate!

Am promis de mult ca o sa incep sa scriu pataniile mele pentru ca sunt multe si au amuzat persoane „fara numar, mar, ar, rr” cu ele. Acest lucru pentru ca atrag diverse situatii si incidente, toate datorandu-se Dumenzeului meu care are un simt al umorului deosebit de bine dezvoltat.

Si prima intamplare din aceasta categorie, care probabil e si cea mai recenta, are legatura cu jobul meu, nou la momentul respectiv, intr-o companie de training. Mai exact lucrez in PR si vanzari.

Si vine un moment in viata fiecarui agent de vanzari cand trebuie sa mearga la prima sa intalnire de afaceri. Iar ca o dovada a faptului ca eu eram imbracata ca o domnisoara si pe tocuri, a fost o dimineata ploioasa in care toate bancile erau ude iar colega mea a intarziat JUMATATE DE ORA de se plictisesera si floraresele de la gura de metrou din Eroilor (unde asteptam) de mine.

Trecand peste acest aspect, insa, am reusit sa ne urcam intr-un taxi in cele din urma si sa ajungem in apropierea locului de intalnire. Cum in pofida intarzierilor am ajuns nitel mai devreme am hotarat sa coboram inainte de punctul de intalnire sa bem o cafea, urmand sa ne deplasam pe jos restul de metri (aparent putini) care ne mai ramasesera.

Singurul aspect care ne-a scapat a fost directia…astfel incat dupa ce ne-am cofeinizat bine am luat-o la pas pe o straduta care devenea din ce in ce mai interesanta intrucat tocurile mele erau deja pe jumatate in molozul rezultat din lucrarile de reconsolidare. Si ca sa fie treaba treaba se saptau si santuri in care lucrau cu sarg niste „domni”, pana in momentul in care subsemnata a trebuit sa treaca peste. A se intelege ca se schimbase punctul de interes…si poate am uitat sa mentionez ca eram imbracata in fusta.

Dupa ce m-am facut ca semaforul si am traversat (parcursesem pana in acest moment cateva sute de metri din aceasta strada in lucru) colega mea care se presupunea ca stie incotro mergem se opreste si intreaba unde era defapt punctul nostru de destinatie.

Raspunsul, insotit de un ranjet de satisfactie ai acelorasi muncitori, a fost: „Pai, VA INTOARCETI si in capat faceti dreapta…”. Am ras 5 minute in continuu pana am ajuns din nou la santul cu pricina unde nenea ma astepta binevoitor si pe pozitii, si apoi iar pana in capatul strazii. Cu pantofii in intregime murdari de noroi la acest moment am ajuns la biroul cu pricina si multumesc cui a inventat servetelele umede…ca altfel ne opreau aia la poarta.

Bunnn…am intrat, ne-am facut comode in sala de asteptare unde am servit o apa (a se nota ca mai bausem una la cafeaua dinainte, ca de obicei beau cafeaua cu apa alaturi). Incepe intalnirea si ma hotarasc sa mai beau o cafea deci inca o apa. Emotii nu prea mai aveam multe dar ma incerca din ce in ce mai tare un alt sentiment. Atat de tare incat dupa vreo 2 replici am inceput sa tac malc fiindca ma concentram din rasputeri sa lupt impotriva vointei propriului organism.

Discutia a curs totusi datorita colegei mele si cand erau in miezul problemei undeva intre ele se ridica timid o manuta, care din pacate imi apartinea. Amandoua se intorc spre mine pline de nadejde, asteptand cu atentie sporita sa aduc un aport de informatie si consistenta conversatiei. In locul acestei replici inteligente am scheunat mai mult un „imi cer scuze, unde e toaleta” care a avut ca prim raspuns o scanteie in ochii persoanei care mi-a dat indicatiile ce imi amintea foarte tare de clasicul =)) din YM.

Cand m-am intors toata in culorile semaforului aveam deja temeri sa mai intervin sa nu se transpuna in realitate acel =)) asa ca am lasat aceasta „interventie” sa fie unica in respectiva intalnire.

Acestea fiind spuse ne-am intors la birou si fac haz de necaz si in ziua de azi…diferenta constand ca nu mai beau apa inainte de intalniri ;).