Monthly Archives: Iunie 2010

nu va stingeti focul

sau teoria CREMENE-SCANTEIE-FOC

(Pentru cei care nu stiu, cremenele e acea pietricica pe care, daca o ciocnesti cu o surata, face scantei. )

La inceputurile civilizatiei umane, oamenii erau prada usoara pentru ca depindeau ca restul animalelor de LUMINA. De aceea intr-o zi cand un fulger a aprins un foc, au luat toti o farama din „minune” si l-au imprastiat, straduindu-se mereu sa-l tina aprins. Mai tarziu au descoperit ca focul nu era un semn sau dar din ceruri, ci un lucru accesibil, prin simpla ciocnire a doua pietre. Astazi, focul e la indemana unei brichete, a unui chibrit sau a unui buton.

Cand suntem mici cu totii avem vise si obiective marete (dar nu imposibile) in care credem cu o tarie pe care, o data cu inaintarea in varsta, o inlocuim orbeste cu scepticism, „realitate” si indoieli. Asa ca de la punctul A in care eram toti niste animalute speriate pana in punctul B unde aveam o crenguta aprinsa (aveam un vis al nostru) lucrurile sunt bune si ne dezvoltam enorm. „A crede” tine loc de noroc, hrana, imbracaminte si ratiune. A crede cu adevarat inseamna sa stii ca vei reusi inainte sa incepi si sa nu te opresti sa-i lasi pe altii sa iti demonstreze ca gresesti.

Din punctul B insa suntem educati ca focul implica riscuri si e mai bine sa nu il folosesti (prea des), ca scanteile au nevoie de un loc al lor in care sa se aseze pentru ca flacarile sa aiba efectul propice si nu unul distructiv s.a.m.d.

E adevarat, totul e adevarat!

Dar ca sa-si capete independenta fata de intuneric, sa se diferentieze de restul animalelor care erau inevitabil victime ale unui ciclu necrutator, omul a trebuit sa creada ca flacara sau scanteia ii va fi de folos, sa aiba incredere in instinct si in avantajul unei diferente majore.

Ne nastem asadar, visand la o scanteie. Crestem pana la un punct cultivand o flacara, iar apoi ne petrecem restul vietii turnand cate-o picatura de apa peste ceea ce ne definea si ne deosebea candva.

Cat de stupizi suntem uneori noi, oamenii…

Anunțuri

o viata cu acceleratie

In una din serile trecute am realizat ceva si de atunci ma bantuie o intrebare: cati dintre noi se jucau cu masinute cand erau mici?

Tind sa cred ca destul de multi, pentru ca mai toti baietii cresc visand la o masina. Ceea ce nu e rau, ba e chiar firesc, intrucat undeva in trecutul lor masinutele au fost principala lor ocupatie (ca sa nu ii jignesc si sa spun jucarie:P). A nu se intelege ca DOAR baietii vor masini. Spun insa ca majoritatea baietilor/ barbatilor face din masina un prim scop in viata, in timp ce majoritatea fetelor/ femeilor investesc in imagine in alt mod (cosmetice, imbracaminte, incaltaminte, cursuri, calatorii s.a.m.d.).

Pana aici 1-0 pentru baieti :)!

Totusi nu mi-am propus sa dicut despre diferentele de gen, asadar, revenind la masinute…aveam si eu una cand eram mica (sau cred ca era a mea si n-am furat-o de la fratii mei :-S). Prima si singura masina pe care tin minte sa o fi primit era cu telecomanda si fir. Ei bine, desi era cea mai rapida si mai frumoasa masina pe care o vazusem la cineva, ma incurca firul atat de tare incat am vrut s-o fac wireless si l-am „tuns”. Evident dupa nu am mai avut masinuta cu telecomanda.

Acum cateva seri am realizat ca viata mea e ca masina cu fir.  Ca sa functioneze trebuie sa se lege de ceva anume, insa de cele mai multe ori viteza cu care ma perind prin ea rupe fire, legaturi, prietenii, relatii.

E frumos sa traiesti intens, sa ai „acceleratie” in viata, insa inevitabil vei ajunge intr-un punct in care sa te intrebi unde e frana…