Tag Archives: timp

asteptarea dauneaza

(GRAV SANATATII MINTALE)

Pentru o persoana care e nascuta ca sa intarzie mi se pare ironic sa vorbesc despre cat de apasatoare e asteptarea.

Totusi, pot astepta oamenii care intarzie (poate si pentru ca ma simt vinovata 😀 ), insa cand vine vorba de lucrurile pe care mi le doresc, care imi lipsesc, la care tin, lucrurile care imi trebuie, la care visez sau pe care le voi avea mai tarziu … nu mai e atat de usor.

Pentru mine asteptarea e ca soarele in exces: arde, ofileste, imbatraneste… Cand astepti ceva ce iti doresti prea mult nu vei mai sti sa te bucuri de respectivul lucru, nu vei putea depasi eforturile pe care le-ai facut sa ajungi acolo si atunci satisfactia se va transforma intr-o bucurie cu aroma de nostalgie si regret.

Drumuri…prefer drumurile insorite si nu foarte lungi, drumuri pe care ma pot rataci dar pe care sa nu uit niciodata incotro ma indrept. Prefer drumurile care imi dau optiuni, fara sa ma lase sa ma indepartez de la ce vreau.

Si totusi viata e un drum incalcit cu un singur sens, in care rareori poti sa te intorci la o rascruce sa schimbi optiunea initiala. Si cel mai trist e cand astepti mult timp ceva si in cele din urma in loc de dreapta mergi in stanga si toata asteptarea, emotiile, visele, planurile raman la capatul tau de drum.

E adevarat totusi ca sunt lucruri care cresc in timp, pentru care trebuie sa fii suficient de matur si puternic inainte sa le intampini, sa le primesti…insa pentru mine liniile de diferentiere au fost intotdeauna o problema.

Anunțuri

de sireturi

Toata seara de astazi mi-am innodat sireturile, iar daca stau sa ma gandesc mai bine toata ziua am facut acelasi lucru dar in alt fel.

M-am trezit ca sa opresc o alarma pentru ca eram prea obosita dupa care m-am trezit injurandu-ma ca am oprit aceeasi alarma si am visat doar ca am si reprogramat-o. Asadar, am intarziat…dar eu oricum cred ca si la nastere am iesit tarziu.

Apoi am alergat la o intalanire …defapt am alergat pana la taxi dupa care am stat timp de aproape o ora sa fac caii-caii pentru ca atat am facut de la Tei la Rosetti. Intalnirea a mers perfect multumita unui om deosebit pe care daca-l mai mentionez mult pe-aici o sa-mi fac o pagina intitulata MONUMENT special pentru el :)).

Apoi o pauza, niste plati pe fuga prin oras si inca o mica repriza de hahait cu colegii si prietenii mei de la munca. Inca o intalnire, apoi fuguta acasa si de-acasa fuguta la volei. Poate din cauza celor doar doi covgiri si a jumatatii de ciocolata pe care reusisem sa le mananc din fuga astazi sau a lipsei de somn am cam mers in marsalier. Acum, ajunsa acasa, trebuie sa fac curat si sa imi fac bagajul pentru ca maine plec acasa.

Cu toate astea…„maine iti citesc blogul sa vad cum exprimi ce faci acum!”.

Asta e lucrul pe care l-am auzit in seara asta si care m-a facut sa realizez ca n-am mai scris nimic de multisor si ca din fuga am uitat sa fac ceva care ma defineste…sa scriu ce simt!!!

Ei bine, păsă :P,  pescuiam ganduri cu sireturile, asta faceam cand ai venit la mine! Asa intinsa pe banca, cu genunchii pe piept si adidasii ridicati ma gandeam la ziua de azi, la cea de ieri…cea de maine s.a.m.d. Pescuiam ganduri si senzatii. Astazi incercam sa imi aud motorul si sa innod sireturi cu puterea mintii.

Sunt atat de multe lucruri pe care nu stiu sa le fac, sunt atat de multe lucruri pe care nu am timp sau bani sa le fac, sunt atat de multe pe care nu o sa apuc sa le spun astazi, anul asta, viata asta…si nu pot sa nu regret ca oricum/ orice as face ceva imi scapa sau imi lipseste. Gatesc execrabil, dar pana si eu realizez ca din reteta vietii mele ceva lipseste si nu o sa fiu siropoasa sa spun ca e dragostea pentru ca nu cred ca asta e musai lucrul care ma repara sau ma „ridica”. Mai exact , ca de sfarsit de an, vreau sa scriu ceva ce am realizat de mult dar nu am spus-o sau scris-o niciodata.

Undeva acolo in sireturile si in motorul meu am un nod, un blocaj pe care nu pot decat sa il constat pentru ca nu stiu de unde vine, in ce consta exact sau ce l-a generat. Stiu doar ca e ceva si e acolo. Nu stiu, nici macar ,daca data viitoare cand o sa-mi pun genunchii pe piept si o sa-mi spanzur adidasii de campul vizual al celorlalti o sa am si o solutie, dar stiu ca unii dintre oamenii care citesc blogul meu ar putea avea niste ipoteze.

Asa ca nod… si de la capat! 😉

Două minute

Mai am două minute din astăzi, mai am două minute din ceea ce este pentru încă două minute o zi de luni. Şi simt secundele cum rămân în urma mea şi a trenului.

Zgomotul său însă e mai ritmic ca niciodată şi îmi aminteşte de haos şi călătoria prin el, de cele două minute care au trecut fără să-mi dau seama, în timp ce eu îmi comandam o cafea.

E fascinant cum în afara trenului haosul e agăţat din loc în loc în câte-o lumină şi în jurul ei îşi pierde vitalitatea. În jurul luminii haosul devine doar…tăcere.

Iubesc mirosul de cafea şi senzaţia unei căni a cărei căldura ajunge la simţurile tale înaintea cofeinei, ca şi cum numai un suflet încălzit se trezeşte după cafea.

Fără să vreau îmi cobor din cand în când ochii pe ceas şi constat că timpul, spre deosebire de haos, nu e agăţat în nimic. El se scurge fără să ştim de unde a pornit şi cu siguranţă fără să aibă o destinaţie…sau dimpotrivă, având toate destinaţiile.

Tu iţi aminteşti ce-ai făcut în ultimele două minute de ieri?

Dar în primele două din ziua dinainte? Şi dacă îţi aminteşti spune-mi cât de mult au valorat ele pentru tine? Ţi-ar păsa dacă ziua ar avea 23 de ore şi 58 de minute? Ai simţi diferenţa?

Astăzi cu siguranţă n-ai fi observat dacă cineva îţi fura 2 minute şi mai mult ca sigur ceva chiar ţi-a „furat” cel puţin 2 minute din viaţă fără să fi realizat, fără să-ţi fi păsat, fără să te intereseze măcar dacă a meritat pierderea.

Cândva, însă, aceste 2 minute mă vor fi costat în total mult mai multe zile, mult mai multe oportunităţi, mult mai multe….Într-o zi mă voi întoarce cu amărăciune la aceste 2 minute, la acele 2 minute, la minutele mele de nepăsare şi voi regreta fiecare secundă din ele. Într-o zi nu voi avea altceva mai bun de făcut decât să mă întreb ce s-a întâmplat cu timpul pe care l-am lăsat să treacă. A profitat altcineva de el? A trecut pur şi simplu? Al cui e timpul meu când nu (mai) e al meu?

Să nu uităm însă că în fiecare zi suntem alţii! Aşa că revenind la cele două minute, mă întreb cine eram atunci când le-am pierdut? Tu ştii cine erai? Şi dacă da, de ce ai renunţat timp de două minute la tine? De ce te-ai lăsat pe tine cel de atunci să nu-ţi pese…de tine?!

Nu poţi salva toate minutele, asta e clar! Dar dacă sunt două minute pe care le poţi investi în momente/ lucruri/ oameni deosebiţi atunci gândeşte-te că la 30 de ani vei avea 21.900 de minute = 365 de ore ~ 15 zile şi la 60 vei avea o lună în plus.

Ai două minute în fiecare zi să adaugi vieţii tale cel puţin o lună?

Eşti sigur că vrei să dai cu banul pentru opţiunea asta?!

sa ma pierd

Merg…nu stiu incotro si nici nu-mi pasa. De ce trebuie sa existe sens? Cui ii foloseste? Eu merg si imi aud pasii. Ce senzatie de bine imi da sunetul asta. Ar fi ciudat sa ma rupa cineva de pasii mei, pentru ca eu sunt pasii mei.

Imi simt parul impletit cu adieri de vant. Asta il face sa para mai lung si mai frumos.

Mai e un zgomot, ca de pietricele care se varsa, ca un sirag de margele care-si capata libertatea dupa ani de stat pe acelasi fir. Merg si n-am idee incotro. Simt ca sunt libera pentru ca de mult timp n-am mai mers fara sens, fara timp, fara nimic. Doar eu, pasii mei si zgomotul acela…aproape ca imi devenise strain.

Dar zgomotul il fac gandurile mele. Se revarsa, se rasfira la intamplare, se desira si ma simt decorsetata. Nu trebuie sa zambesc nimanui, nu trebuie sa ma gandesc la nimic, nu-mi pasa cat e ora…indiferent de cate ori ma voi uita la ceas eu tot o sa ma pierd. Mi-era dor…mi-era dor sa nu-mi pese, sa fiu hoinara si fara un spatiu care sa ma limiteze.

Inspir, Doamne cat de mult aer incape astazi in plamanii mei. Deschid ochii si incep sa vad. As vrea sa am o camera de fotografiat in loc de iris. As face cele mai frumoase fotografii.

Am ajuns intr-un parc si ma opresc pe un leagan. Sunt niste fete de generala in jurul meu care fac destul de multa galagie, dar le aud ca din spatele unui perete de sticla…ceva ne separa…eu nu sunt cu adevarat langa ele. Ma simteam atat de bine insa si totusi atat de lipsita de densitate. Singurul lucru concret era nisipul de sub picioare.

Ma ridic si merg ca din inertie spre o fantana arteziana de dupa care se zareau niste lumini puternice. Ma scurg cu apa prin lumina  si apoi ma reculeg sa merg mai departe. Un balcon aproape darmat plin de luminite, o strada plina de case de tip conac, strazi intortocheate si nici urma de timp.

Era aproape pustiu, dar erau atat de multe ganduri si sentimente care pluteau in jurul meu incat ma simteam insotita. Tacerea, astazi tacerea a fost cea mai placuta partenera de discutii si cea mai incantatoare companie.

Intr-un final am inceput sa-mi simt genunchii si am vazut un autobuz care parca ar fi spus ca acolo se termina calatoria mea in acel univers mistic cam ca si dulapul din Narnia.

Mi-era dor sa ma pierd in spatele intregii lumi asa cum se pierde din cand in cand soarele in spatele norilor.

Confesiuni de martora

Astazi am fost martora pentru prima data in viata mea la ceva important.

E o senzatie…interesanta, cel putin, sa stii ca poti fi atat de util. In acelasi timp, cu cat momentul e mai sensibil cu atat incepi sa ai emotii…sa-ti urce inima in gat, sa traiesti mai intens totul…creierul (pentru posesori 😛 ) incepe sa secrete un cocktail de toata frumusetea: endorfina, adrenalina etc.

Si e cu atat mai de impact cand vezi ca oamenii direct implicati sunt relaxati si tu traiesti de parca ai fi SI in locul lor. Dar in locul LOR e bine sa ajungi o singura data si pentru asta sa te pregatesti cat mai putin, dar cand o faci sa fie cat mai sincer.

:)) NU am asistat la nici o fapta ingrozitoare:)) ci la cununia unor buni prieteni, la care am fost prima data matora cu semnatura si toate alea. E emotionant sa vezi cum oamenii din jurul tau devin o familie, cum domnisoarele devin doamne si cum isi iau ei inima in dinti si spun DA cu atata curaj, desi isi asuma niste NECUNOSCUTE si niste responsabilitati: pentru totdeauna? la bine si la rau? Pana si notiunea de „casatoriti” e abstracta… cand nu stii alta varianta de a fi decat cum esti atunci, acolo.

Felicitari Irina si Tudor!!!!

Si  mesajul meu pentru voi e :

„Vesnicia e un tren care a plecat din tari indepartate si gari necunoscute. Felicitari: astazi ati castigat o calatorie dus intors la vagonul restaurant! Savurati specialitatile casei si bucurati-va din plin de calatorie pentru ca fiecare statie care urmeaza e o surpriza!”

One tip for the future – Kurt Vonnegut

Am vazut acest video cand eram in anul intai de facultate si inca de atunci rezoneaza in colturile constientului si, probabil, subcontientului meu.

In ultima vreme insa e din ce in ce mai prezent in ceea ce fac. Poate pentru ca am descoperit secretul „sunscreen” sau pentru ca e foarte realist si educa mai mult decat comportamente: educa perspective.

Merita urmarit atent si pana la final, dupa care astept comentariile voastre:

O viata de…dat cu banul!

Am auzit si folosit de multe ori expresii ca: „nu m-am nascut ieri”, „am trait/vazut multe la viata mea” sau, varianta lipsita de orice forma de modestie, dar cu o tenta eleganta, „ma simt mai matura decat par”.

Le multumesc parintilor mei, insa, ca m-au creat si educat cu instincte de felina si reusesc sa cad in picioare de cele mai multe ori. Am totusi senzatia ca au hotarat sa ma educe in stilul asta dupa ce m-au scapat de vreo doua ori in cap, ca n-am toate piulitele pe unde am auzit ca ar trebui sa fie.

Astazi ajung sa constat, asadar, ca am o viata plina. Si cand spun plina ma refer la toti oamenii faini, la toate locurile in care am ajuns si la care altii doar viseaza, la dorintele pe care mi le-am pus la stele cazatoare si mi s-au implinit, la faptul ca am invatat multe si inca mai invat, la faptul ca iubesc si sunt iubita, ca imi place ce fac pe plan profesional, am hobby-uri si pasiuni s.a.m.d.  DAR si la faptul ca am crescut o mare parte a vietii mele printre straini, ca am plans de multe ori fara sa ma auda nimeni, ca am crezut ani de-a randul ca viata mea e mai dramatica decat a altora sau ca sunt o ghinionista incurabila, ca m-am confruntat cu situatii legate de care majoritatea isi da doar cu parerea, ca am castigat mai toate lucrurile si abilitatile pe care le posed si rareori mi-a picat ceva „din cer”. Pana aici nimic neobisnuit, comun chiar pentru unii dintre noi, infim pentru altii.

Acum am ajuns, insa, sa constat cat de mare e presiunea afirmatiilor de mai sus si ce „costuri” implica multe dintre experientele astea. Cred in legea compensatiei pentru ca daca nu as crede m-as simti nefericita si as pierde din vedere lucrurile bune din balanta aceasta.

Spun de multe ori in gluma ca sunt o supravietuitoare si pot infrunta multe in mod curajos si matur. In realitate nu stiu daca maturitatea vine din cum infrunti ci din cum inveti sa previi situatii neplacute, iar capacitatea de a fi o supravietuitoare ca si cazutul in mod repetat in picioare are efecte asupra felului meu de a fi si nu e scutit de anumite „dureri”.

Risc macar o luxatie mica de caracter sau sa mi se distruga articulatiile gandirii (nu e asa mare pericolul din moment ce am exersat si caderea in cap:P). Si apoi, nu stii niciodata pana la ce inaltime esti in siguranta sau daca vei reusi sa „supravietuiesti” cu aceasta abilitate de a cadea in picioare.

Am renuntat insa sa ma tem de multe si am invatat tot cam pe-atunci cum se da cu banul. Am exersat intens luarea de decizii proaste asa ca acum exersez o modalitate aleatorie de a lua deciziile: ban sau pajura?

Si daca spre sfarsitul anului trecut spuneam ca mi-am batut recordul si m-am mutat de 4 ori, anul asta sunt pe cale sa o iau de la capat 😉 si prospectez a doua mutare. Partea interesanta e ca daca multi se sperie mie deja a inceput sa mi se para distractiv. Si cel mai amuzant e ca abia am terminat de despachetat o ultima cutie acum vreo cateva zile :D.