Category Archives: Pagini de timp

Imagine

Rasfatata Universului

woman-holding-light1Cel mai frumos lucru cand mergi mai departe, e sa privesti inapoi si sa nu te poti abtine sa zambesti! Citește în continuare

de sireturi

Toata seara de astazi mi-am innodat sireturile, iar daca stau sa ma gandesc mai bine toata ziua am facut acelasi lucru dar in alt fel.

M-am trezit ca sa opresc o alarma pentru ca eram prea obosita dupa care m-am trezit injurandu-ma ca am oprit aceeasi alarma si am visat doar ca am si reprogramat-o. Asadar, am intarziat…dar eu oricum cred ca si la nastere am iesit tarziu.

Apoi am alergat la o intalanire …defapt am alergat pana la taxi dupa care am stat timp de aproape o ora sa fac caii-caii pentru ca atat am facut de la Tei la Rosetti. Intalnirea a mers perfect multumita unui om deosebit pe care daca-l mai mentionez mult pe-aici o sa-mi fac o pagina intitulata MONUMENT special pentru el :)).

Apoi o pauza, niste plati pe fuga prin oras si inca o mica repriza de hahait cu colegii si prietenii mei de la munca. Inca o intalnire, apoi fuguta acasa si de-acasa fuguta la volei. Poate din cauza celor doar doi covgiri si a jumatatii de ciocolata pe care reusisem sa le mananc din fuga astazi sau a lipsei de somn am cam mers in marsalier. Acum, ajunsa acasa, trebuie sa fac curat si sa imi fac bagajul pentru ca maine plec acasa.

Cu toate astea…„maine iti citesc blogul sa vad cum exprimi ce faci acum!”.

Asta e lucrul pe care l-am auzit in seara asta si care m-a facut sa realizez ca n-am mai scris nimic de multisor si ca din fuga am uitat sa fac ceva care ma defineste…sa scriu ce simt!!!

Ei bine, păsă :P,  pescuiam ganduri cu sireturile, asta faceam cand ai venit la mine! Asa intinsa pe banca, cu genunchii pe piept si adidasii ridicati ma gandeam la ziua de azi, la cea de ieri…cea de maine s.a.m.d. Pescuiam ganduri si senzatii. Astazi incercam sa imi aud motorul si sa innod sireturi cu puterea mintii.

Sunt atat de multe lucruri pe care nu stiu sa le fac, sunt atat de multe lucruri pe care nu am timp sau bani sa le fac, sunt atat de multe pe care nu o sa apuc sa le spun astazi, anul asta, viata asta…si nu pot sa nu regret ca oricum/ orice as face ceva imi scapa sau imi lipseste. Gatesc execrabil, dar pana si eu realizez ca din reteta vietii mele ceva lipseste si nu o sa fiu siropoasa sa spun ca e dragostea pentru ca nu cred ca asta e musai lucrul care ma repara sau ma „ridica”. Mai exact , ca de sfarsit de an, vreau sa scriu ceva ce am realizat de mult dar nu am spus-o sau scris-o niciodata.

Undeva acolo in sireturile si in motorul meu am un nod, un blocaj pe care nu pot decat sa il constat pentru ca nu stiu de unde vine, in ce consta exact sau ce l-a generat. Stiu doar ca e ceva si e acolo. Nu stiu, nici macar ,daca data viitoare cand o sa-mi pun genunchii pe piept si o sa-mi spanzur adidasii de campul vizual al celorlalti o sa am si o solutie, dar stiu ca unii dintre oamenii care citesc blogul meu ar putea avea niste ipoteze.

Asa ca nod… si de la capat! 😉

Două minute

Mai am două minute din astăzi, mai am două minute din ceea ce este pentru încă două minute o zi de luni. Şi simt secundele cum rămân în urma mea şi a trenului.

Zgomotul său însă e mai ritmic ca niciodată şi îmi aminteşte de haos şi călătoria prin el, de cele două minute care au trecut fără să-mi dau seama, în timp ce eu îmi comandam o cafea.

E fascinant cum în afara trenului haosul e agăţat din loc în loc în câte-o lumină şi în jurul ei îşi pierde vitalitatea. În jurul luminii haosul devine doar…tăcere.

Iubesc mirosul de cafea şi senzaţia unei căni a cărei căldura ajunge la simţurile tale înaintea cofeinei, ca şi cum numai un suflet încălzit se trezeşte după cafea.

Fără să vreau îmi cobor din cand în când ochii pe ceas şi constat că timpul, spre deosebire de haos, nu e agăţat în nimic. El se scurge fără să ştim de unde a pornit şi cu siguranţă fără să aibă o destinaţie…sau dimpotrivă, având toate destinaţiile.

Tu iţi aminteşti ce-ai făcut în ultimele două minute de ieri?

Dar în primele două din ziua dinainte? Şi dacă îţi aminteşti spune-mi cât de mult au valorat ele pentru tine? Ţi-ar păsa dacă ziua ar avea 23 de ore şi 58 de minute? Ai simţi diferenţa?

Astăzi cu siguranţă n-ai fi observat dacă cineva îţi fura 2 minute şi mai mult ca sigur ceva chiar ţi-a „furat” cel puţin 2 minute din viaţă fără să fi realizat, fără să-ţi fi păsat, fără să te intereseze măcar dacă a meritat pierderea.

Cândva, însă, aceste 2 minute mă vor fi costat în total mult mai multe zile, mult mai multe oportunităţi, mult mai multe….Într-o zi mă voi întoarce cu amărăciune la aceste 2 minute, la acele 2 minute, la minutele mele de nepăsare şi voi regreta fiecare secundă din ele. Într-o zi nu voi avea altceva mai bun de făcut decât să mă întreb ce s-a întâmplat cu timpul pe care l-am lăsat să treacă. A profitat altcineva de el? A trecut pur şi simplu? Al cui e timpul meu când nu (mai) e al meu?

Să nu uităm însă că în fiecare zi suntem alţii! Aşa că revenind la cele două minute, mă întreb cine eram atunci când le-am pierdut? Tu ştii cine erai? Şi dacă da, de ce ai renunţat timp de două minute la tine? De ce te-ai lăsat pe tine cel de atunci să nu-ţi pese…de tine?!

Nu poţi salva toate minutele, asta e clar! Dar dacă sunt două minute pe care le poţi investi în momente/ lucruri/ oameni deosebiţi atunci gândeşte-te că la 30 de ani vei avea 21.900 de minute = 365 de ore ~ 15 zile şi la 60 vei avea o lună în plus.

Ai două minute în fiecare zi să adaugi vieţii tale cel puţin o lună?

Eşti sigur că vrei să dai cu banul pentru opţiunea asta?!

sa ma pierd

Merg…nu stiu incotro si nici nu-mi pasa. De ce trebuie sa existe sens? Cui ii foloseste? Eu merg si imi aud pasii. Ce senzatie de bine imi da sunetul asta. Ar fi ciudat sa ma rupa cineva de pasii mei, pentru ca eu sunt pasii mei.

Imi simt parul impletit cu adieri de vant. Asta il face sa para mai lung si mai frumos.

Mai e un zgomot, ca de pietricele care se varsa, ca un sirag de margele care-si capata libertatea dupa ani de stat pe acelasi fir. Merg si n-am idee incotro. Simt ca sunt libera pentru ca de mult timp n-am mai mers fara sens, fara timp, fara nimic. Doar eu, pasii mei si zgomotul acela…aproape ca imi devenise strain.

Dar zgomotul il fac gandurile mele. Se revarsa, se rasfira la intamplare, se desira si ma simt decorsetata. Nu trebuie sa zambesc nimanui, nu trebuie sa ma gandesc la nimic, nu-mi pasa cat e ora…indiferent de cate ori ma voi uita la ceas eu tot o sa ma pierd. Mi-era dor…mi-era dor sa nu-mi pese, sa fiu hoinara si fara un spatiu care sa ma limiteze.

Inspir, Doamne cat de mult aer incape astazi in plamanii mei. Deschid ochii si incep sa vad. As vrea sa am o camera de fotografiat in loc de iris. As face cele mai frumoase fotografii.

Am ajuns intr-un parc si ma opresc pe un leagan. Sunt niste fete de generala in jurul meu care fac destul de multa galagie, dar le aud ca din spatele unui perete de sticla…ceva ne separa…eu nu sunt cu adevarat langa ele. Ma simteam atat de bine insa si totusi atat de lipsita de densitate. Singurul lucru concret era nisipul de sub picioare.

Ma ridic si merg ca din inertie spre o fantana arteziana de dupa care se zareau niste lumini puternice. Ma scurg cu apa prin lumina  si apoi ma reculeg sa merg mai departe. Un balcon aproape darmat plin de luminite, o strada plina de case de tip conac, strazi intortocheate si nici urma de timp.

Era aproape pustiu, dar erau atat de multe ganduri si sentimente care pluteau in jurul meu incat ma simteam insotita. Tacerea, astazi tacerea a fost cea mai placuta partenera de discutii si cea mai incantatoare companie.

Intr-un final am inceput sa-mi simt genunchii si am vazut un autobuz care parca ar fi spus ca acolo se termina calatoria mea in acel univers mistic cam ca si dulapul din Narnia.

Mi-era dor sa ma pierd in spatele intregii lumi asa cum se pierde din cand in cand soarele in spatele norilor.

Imi ghicesc viitorul in ferestre

Stiu ca probabil suna cel putin absurd si ar putea fi cu usurinta privit ca un titlu ce se doreste a fi amuzant. Ei bine, nu e!

Viata mea, mai exact viitorul meu, a avut intotdeauna o putere de revelare extraordinara printr-o simpla privire pe fereastra potrivita, in momentul potrivit. Nu stiu ce anume voi face peste un an, doi, trei. Dar pot simti daca lucrurile se vor indrepta sau nu, daca va fi bine sau nu in viitorul apropiat, daca cerul meu urmeaza sa se insenineze sau nu.

Totul a inceput in copilaria mea cand imi asteptam parintii in casa bunicilor. Uneori intarziau ceea ce ma facea sa ma ingrijorez si sa privesc indelung pe geam, in asteptarea unui semn ca au sosit. Dar stiam de cele mai multe ori ca vor veni repede, ca vor mai intarzia…ca totul e bine.

Poate e si un reflex pe care l-am dezvoltat in timp, nu pot sti sigur, insa mare parte a adolescentei mele am neglijat acest aspect privind fugitiv pe fereastra ca pe o necesitate a privirilor mele de a se asigura ca au verificat si acel unghi.

Asadar, intre varsta de 6-7 ani si cea de 17-18 ani, nu am decat un vis cu o fereastra a unui balcon care dadea spre cer…un cer albastru superb si cativa nori pufosi. Fereastra nu dadea in cer, ci doar cerul se vedea. Un cer apropiat, curat si sincer. Un cer numai al meu.

Cand am plecat spre Bucuresti cautam ceva. Cand m-am intors cu adevarat prima oara…ma cautam pe mine. Dar nu oricum, nu oriunde. Ci pe geamul unei masini sau pe geamurile trenurilor. Vreme indelunga priveam amestecul acela de dealuri calde si nori plini de incredere in ei insisi, de natura curata si vant indraznet. M-am regasit candva si am realizat ca nu voi fi niciodata o fiinta “de campie”. Eu iubesc copiii care alearga veseli si oamenii care rad fara sa le fie teama de norme de conduita, iubesc apusurile peste culmi si plimbarile pe strazi care urca si coboara, la fel ca si gandurile mele.

Am uitat sa mentionez cum m-am regasit. Parintii mei au reconstruit casa in care crescusem. Nu mai am balconul acela imens, dar am o terasa mare si un dormitor cu o vedere pe geam spre…toata copilaria mea. Nu cred ca pot gasi cuvintele care sa ilustreze verdele acela pe care l-am iubit atatia ani si cand nu l-am mai avut am inceput sa-l urasc fara nici o explicatie. Ei bine l-am regasit…pe el, pe mine. L-am regasit in crengutele marului pe care-l scuturam cand veneam de la scoala in clasa a 3-a, in vita de vie pe care o asteptam mereu cu nerabdare sa se coaca, in geamurile casei bunicilor care se vad perfect dn casa mea si care erau imbracate pe vremea cand bunica mea era in viata cu perdele de un alb impecabil. Pe geamul acesta se vede tot. Dar din pacate sunt cateva lucruri care nu se mai pot vedea pentru ca nu mai sunt decat in ochii si mintea mea.

Poate ca in copilaria mea am fost prea receptiva la filmele cu „fericire de Hollywood” sau poate e ceva mai mult pe lume decat sa ma uit pe geam ca sa vad.

in purgatoriul joburilor

Daca as fi catolica as putea spune ca acum ma aflu in purgatoriu. Dar nu in orice purgatoriu ci intr-unul al joburilor. In realitate sunt mult mai multe aspecte care aduc a purgatoriu decat job-ul meu…lipsa :). Haideti sa va povestesc cum e aici, poate se mai gaseste careva pe-aici si veniti in vizita.

La inceputul anului am avut multe ganduri bune si cateva datorii pe care eram sigura ca le voi plati in primele doua-trei luni.

Tot la inceputul anului fusesem transferata de la un job full time intr-o companie intr-unul mozaical pe doua companii ale aceluiasi „holding”. Prin februarie deja incepusem sa ma prind ca nu e ok ceva, prin iulie am aflat ca una dintre companii se va inchide asa ca am preferat sa ies de tot din context… mai ales ca nu eram chiar mare iubire a celor din cea de-a doua companie.

In ianuarie abia ma mutasem intr-un apartament, dar asta nu a insemnat ca in aprilie nu avea sa ma mut iarasi si slava Domnului de-atunci nu m-am mai mutat ca deja mi se luase. Insa in septembrie am ramas fara job, fara cine stie ce perspective, cu o incercare esuata de a ma simti utila printr-o colaborare si cu gustul amar al senzatiei ca maine dimineata…va fi la fel. Undeva pe parcurs am inceput scoala de conducere pe care acum nu mai am cum sa o termin pentru ca am un buget in RON cu un minut in fata si cel putin 4 cifre dupa (si nu e niciuna zero, pentru ca zero revine intrarilor in „cont”).

In plus, din atat de mult elan patriotesc am reusit sa NU intru la buget, la master, (probabil undeva pe parcurs stilul meu de viata chiar a distrus ceva materie cenusie) asa ca am intrat la taxa…mai exact la o taxa de 2600 RON + 100 RON taxa de inmatriculare. Si cu toate ca ma tenteaza sa o iau la fuga…voi face exact ce nu ar trebui probabil sa fac: voi face masterul si ma voi ingropa si mai tare in datorii pentru ca nu exista tuneluri fara de capat si chiar daca e noapte la capat tot e mai lumina.

Ma intorc acum la tentativa mea de a fi OK si de a ma face (in)utila. Oricum, astazi 28 septembrie am multe datorii si putine ganduri bune!

Confesiuni de martora

Astazi am fost martora pentru prima data in viata mea la ceva important.

E o senzatie…interesanta, cel putin, sa stii ca poti fi atat de util. In acelasi timp, cu cat momentul e mai sensibil cu atat incepi sa ai emotii…sa-ti urce inima in gat, sa traiesti mai intens totul…creierul (pentru posesori 😛 ) incepe sa secrete un cocktail de toata frumusetea: endorfina, adrenalina etc.

Si e cu atat mai de impact cand vezi ca oamenii direct implicati sunt relaxati si tu traiesti de parca ai fi SI in locul lor. Dar in locul LOR e bine sa ajungi o singura data si pentru asta sa te pregatesti cat mai putin, dar cand o faci sa fie cat mai sincer.

:)) NU am asistat la nici o fapta ingrozitoare:)) ci la cununia unor buni prieteni, la care am fost prima data matora cu semnatura si toate alea. E emotionant sa vezi cum oamenii din jurul tau devin o familie, cum domnisoarele devin doamne si cum isi iau ei inima in dinti si spun DA cu atata curaj, desi isi asuma niste NECUNOSCUTE si niste responsabilitati: pentru totdeauna? la bine si la rau? Pana si notiunea de „casatoriti” e abstracta… cand nu stii alta varianta de a fi decat cum esti atunci, acolo.

Felicitari Irina si Tudor!!!!

Si  mesajul meu pentru voi e :

„Vesnicia e un tren care a plecat din tari indepartate si gari necunoscute. Felicitari: astazi ati castigat o calatorie dus intors la vagonul restaurant! Savurati specialitatile casei si bucurati-va din plin de calatorie pentru ca fiecare statie care urmeaza e o surpriza!”