Category Archives: Povestile unui peripatitor

lady in…pink

Acum cateva zile imi aminteam una dintre numeroasele mele peripetii usor penibile si am spus ca e pacat sa nu o impartasesc.

Vedeti voi, acum aproximativ 4-5 ani obisnuiam sa frecventez alaturi de un grup de amici o cafenea, numita Leonard Cafe, la etajul 3 sau 4 a unei vile de pe Berzei. Ce ne placea la ea era intimitatea sau …faptul ca era mai mereu goala si noi ne puteam face de cap cum vroiam. Insa intr-una din numeroasele noastre vizite, nu-mi amintesc de ce, ne-am hotarat sa ne gatim. Drept urmare eu am decis sa aleg tinuta mea preferata pentru vara: alb de sus pana jos.

Cand am ajuns radiam toaaaata, mandra de rezultatele unui machiaj nimerit si a albului de pe mine. Am radiat asa de tare incat chelnerul a simtit nevoia sa se opreasca langa mine cand a adus comanda, undeva in stanga, ca sa se bucure de-atatea „radiatii”.

Prin bunavointa uneia dintre persoanele prezente cu o puternica nevoie de a gesticula, in viitorul foarte apropiat „radiatiile” mele s-au transformat in aburi, pentru ca tava pe care era comanda noastra a fost lovita in capatul opus mie. Si prin lovita vreau sa spun impinsa de jos in sus, astfel incat in urmatoarele secunde am vazut fiecare paharel (pana si shoturile de tequila) inclinandu-se spre mine si revarsandu-se pana la ultima picatura pe tinuta mea de un FOST-alb-impecabil. E inutil sa mentionez ca ma chinuisem sa-mi ondulez si parul in seara aia :)), dar nici zulufii mei n-au fost iertati de revarsarea buclucasa!

Ghiciti ce a comandat toata lumea?!?

Va spun eu: suc de cirese si tequila! Deci, daca la plecare eram alba, la intoarcere eram de un roz dulce…la propriu!!!

si buf!

Ni se dau elementele urmatoare: om, telefon, usa de sticla, magazin, iesire, buf! Identificati cuvantul in plus?

In cazul meu n-a fost nici unul! De ce? Pai sa va povestesc!

Eram prin Romana acum ceva timp si trebuia sa ma intalnesc cu o prietena care se dusese intre timp pana la British Council cu alta treaba. Si daca tot aveam 2 minutele am zis sa intru si eu la Dika sa-mi fac inima rea ca n-am bani sa cumpar nimic. Zis si facut! Identificat usa, intrat magazin, foit pe-acolo, facut un gust amar tare. Cand am considerat ca am atins cota maxima de masochism am zis sa ies.

Desi suna simplu n-a fost! Stiti filmele alea cu prosti in care li se intampla tot felul de lucruri prin coincidente stupide si in mare parte din neatentie. Eu eram unul dintre personaje in ziua respectiva.

Fix inainte de ajung la usa aia a lor din sticla imi suna telefonul si dau sa raspund dar ma uit mai intai sa vad cine e. In timpul asta avansam, bineinteles, iar cand am apasat pe „answer” vad un nene in fata mea care gesticula agitat de genul „NU!!!Stai pe loc!Nu vrei sa faci asta!”. Am inteles ce vroia sa spuna abia dupa ce am dat cu capul de usa de am scapat telefonul si s-a intors tot magazinul spre mine. La care acelasi nene a schitat un gest resemnat de genul…”ei de-acu!”.

Eram verde-albastra si cu un cucui, dar am reusit sa gasesc telefonul pe al carui fir inca astepta prietena mea. Si am gasit si de unde de DESCHIDE usa. Iar cand eram fix in prag la iesire am reusit sa raspund clar si cu intonatie: „Buna, tocmai am intrat in usa de la Dika! Tu ce faci?”.

razi Doamne, razi!

Cred ca am mai spus si imi permit sa ma repet: eu cred intr-un Dumnezeu al tuturor si totusi al fiecaruia. Si eu am o relatie usor atipica vis-a-vis de aceasta instanta religioasa.

Eu nu prea pot sa spun rugaciuni din tot sufletul, dar imi place sa vorbesc din cand in cand cu Doamne-Doamne al meu. Si pentru ca l-am capiat cu tampenii de genul „vreau asta….ba aia…ba ailalta” sau „o sa fiu cuminte….de maine….sau de poimaine sau…nu?!” si El se mai razbuna din cand in cand pe mine in felul lui unic. Asa a aparut categoria „povestile unui peripatitor” si asta este cauza aparitiei acestui post de blog.

Totul a inceput cu…un sfarsit. Mai exact, la sfarsitul lui august am plecat de la fostul meu job din motive…de criza. Inainte sa plec am cam facut valuri ca eu vreau sa ma dea afara ca sa pot lua somaj. Si abia 2 luni mai tarziu (adik astazi) am terminat si eu de strans actele…fara a avea certitudinea ca sunt chiar toate.

2 lucruri sunt destul de amuzante in legatura cu somajul meu. Faptul ca dupa atatea valuri imi lipseau niste acte initial (si eu nu aveam idee de ce) fara de care aveam fix 1 an fara 7 zile, iar pentru indemnizatia de somaj ai nevoie de 1 an lucrat  in ultimele 24 de luni. =))

Al doilea moment revelatoriu a fost dupa prima mea vizita la ITM (Inspectoratul Teritorial al Muncii). Ca o bucla, acolo daca te duci neinitiat o sa te simti „provocat”, ca sa nu folosesc alte trimiteri la necuvantatoare. M-au tot „provocat” o zi intreaga functionarii de acolo dupa care ies cahuie si nu mai tineam minte exact pe ce strada venisem  deci provocata fiind am luat-o la intamplare. Si mergand tot imi spuneam: „asta parca n-o stiu…nici asta… nici asta…deci nu e asta strada…ce mult am mers, oare unde-oi fi?!”. Eram cat pe ce sa imi auto-adresez cateva trimiteri cand intervine Doamne-Doamne al meu cu un indicator pe care scria strada.

Ghici cum se chema? Strada Oitelor!!!! Nu strada Oilor, a Oitelor! Ei si-atunci n-a mai fost nevoie sa-mi spun ca-s oaie ca am luat-o la intamplare, au avut altii grija – adica DD si primaria sectorului respectiv. :))

Si cand da norocul peste tine…

Mda…am promis asa ca uite vine urmatorul post din seria peripetiilor dupa care voi raspunde si la o leapsa.

telepatie la porumbeiStiti cand va spune cate cineva ca atunci cand calci in oarecare chestii moi si in general nelalocul lor e semn ca ai noroc?  Reactia generala e: „mda…de maine ca azi m-am norocit suficient cu asta…” sau undeva in zona asta cu replici care pot veni cu subtitrari necenzurate dar pe care nu le voi dezvolta aici si acum.

Bun! Cert e ca de obicei dai tu peste acest gen de noroc…si mai rar el peste tine, ca in cazul meu.

Totul a inceput intr-o dupa amiaza de vara…si s-a terminat tot atunci ca nu a durat mult transferul de…noroc. Ma intorceam din Mall Vitan alaturi de un voluntar din aceeasi fundatie in care eram si eu la vremea respectiva.

Distrata, prinsa in discutie, gesticulam de zor si ma amuzam pe marginea zilei care credeam eu era pe cale sa se termine.

In acelasi timp undeva la cate sute de metri altitudine aceleasi zburatoare puse pe shotii  probabil aveau o discutie de genul:

P1: „Hai sa vedem care nimereste azi un fraier?!” 

P2: „Hai ma…fraier am avut si ieri!!!Hai incercam ceva mai amuzant, cum ar fi o FRAIERA.”

P1: „Bine, bine…uite, aia!?”

P2: „Nuuu…aia de se agita mult ca sa vada toata lumea!”

Cazura deacord si la scurt timp P1 si P2 (adik cei doi porumbei) au trecut la fapte. Mai exact, fix cand ajusesem in statia de autobuz din Universitate, PLINA OCHI, fata mea vesela pana atunci a luat in spatiu un gainat. M-am ingalbenit si apoi inverzit ca sa camuflez „evenimentul” dupa care juma de ora m-am tot sters.

De atunci cand ma rog sa am noroc a doua zi mentionez cand si in ce forma il vreau. Mai bine la pachet decat pe loc ;)…

Toată lumea mâţele sus!!!

Depanand astazi amintiri cu o prietena am revenit asupra unui moment din copilaria mea indepartata care demonstreaza ca nu am toate tiglele pe casa (sau cum spune Roxana, nu am nici una…nici urma de acoperis) inca din frageda pruncie.

Si povestea incepe cu faptul ca animalul meu de companie cand eram de-o schioapa era o pisica, care pana pe la 3 ani imi era si partenera de dans avand cam aceleasi dimensiuni ca si mine. Cred insa cu tarie ca sentimentul de prietenie era unilataral eu agasand in realitate teribil acest animal (cum inca mai reusesc si cu unii oameni multi ani dupa respectivul moment).

Ei bine, intr-una din seri m-am jucat cu respectiva pisica pana cand s-a ascuns sub masa, insa spre nenorocul ei eram la fel de mica deci am urmat-o. Si eu tot pis-pis-pis iar ea se ducea si mai departe…eu pis-pis ea pleca…pana cand m-am asezat confortabil in fund sa ma odihnesc, ca eram sferica, si am horatat ca povestea nu mai poate continua asa.

Asa ca am intins o manuta dolofana dupa pis-pis sa-i explic cum stau lucrurile. Mica fiind nu am reusit sa ajung decat la coada ei ca se misca repede. Dar de coada am prins bine sa fiu sigura ca realizeaza intentia mea de o retine nitel pentru o scurta intrevedere. Mesajul ei a fost un „cccccchhhhhhhhhhhh-it” care mi-a lasat de inteles ca nu se bucura deloc sa ma revada…(oare de ce?)

2-3 ani cat aveam atunci mi-au fost suficienti sa realizez ca ala era un afront sau un atac la persoana asa ca m-am enervat si panicat in acelasi timp drept care mi s-a inclestat manuta pe coada matzii si am inceput sa urlu cat ma tinea gura si sa dau ca disperata din maini…inclusiv din mana care tinea coada. Drept urmare am fluturat saraca pisica pana ametise iar parintii mei au reusit sa se opresca din ras si sa ne desparta.

Cred ca aia a fost ultima noastra intalnire la o asemenea distanta. Dupa aceasta intamplare parintii mei s-au asigurat ca pisicile nu vor deveni o specie pe cale de disparitie la noi in curte datorita mie deci mai bine ne-ar tine departe una de alta.

La bara…in RATB

Anii mei de studentie nu prea abunda in povesti cu petreceri dubioase si betii inopinante (ele exista dar in „cantitati” moderate) dar au cu siguranta suficiente povesti cu nota cel putin penibila.

Acesta scurta relatare este despre prima mea calatorie din Unirii  spre Nerva (fiind de foarte putin timp in Bucuresti si neavand nimic de-a face cu statiile RATB din zona respectiva).

Acum cei care stau sau circula prin Bucuresti cu autobuzul stiu ca in Unirii statiile sunt apropiate si daca nu stii exact care de unde sa iei si ce anume, risti smult sa te urci intr-un mijloc de transport in comun fara sa verifici „intentiile sale” de a te duce la destinatie.

Atunci patesti ca mine si mergi pana ti se face somn in directia gresita; in cazul meu au fost vreo 8 statii spre Izvor. In cele din urma mi-am facut curaj si am intrebat daca respectivul autobuz ajung in Nerva si mi s-a raspuns sec: „NU, coboara aici si intreaba ce merge!”.

Zis si facut! Cobor si intreb…si intreb…si intreb…si in cele din urma dupa ce trec vreo 3 autobuze se hotarasc unii ce autobuz merge spre Nerva, mai exact ala care era deja in statie.

Atunci fug spre el si dau sa urc! Si stiti barele alea de metal din mijlocul treptelor la unele autobuze? Ei eu am pus un picior in dreapta barei, timp in care s-a inchis si usa din respectiva parte astfel incat urmatoarea miscare nu putea fi decat sa pun celalat picior in stanga…si usa m-a urmat.

A se nota ca autobuzul era plin iar daca inca nu e foarte clara imaginea, cand a plecat autobuzul EU eram cu fundul intre usi si cu bara de pe scari intre picioare…iar mai sus pe scara erau numai tipi, ca un dat al sortii, care ranjeau cu satisfactia ca a meritat sa circule cu RATB-ul daca au trait s-o vada si pe asta…

Bineinteles eram toate culorile complementare insa, spre norocul meu, greutatea si dimensiunile mele imi permit sa imi scot fundul din asemenea spatii si sa il plasez in contexte mai decente langa un scaun.

De-atunci insa, intreb de 2 ori inainte sa urc intr-un mijloc de transport in comun si slava domnului, nu prea mai sunt autobuze cu bara pe scari ;).

Cand PI nu mai e un simbol ci o necesitate!

Am promis de mult ca o sa incep sa scriu pataniile mele pentru ca sunt multe si au amuzat persoane „fara numar, mar, ar, rr” cu ele. Acest lucru pentru ca atrag diverse situatii si incidente, toate datorandu-se Dumenzeului meu care are un simt al umorului deosebit de bine dezvoltat.

Si prima intamplare din aceasta categorie, care probabil e si cea mai recenta, are legatura cu jobul meu, nou la momentul respectiv, intr-o companie de training. Mai exact lucrez in PR si vanzari.

Si vine un moment in viata fiecarui agent de vanzari cand trebuie sa mearga la prima sa intalnire de afaceri. Iar ca o dovada a faptului ca eu eram imbracata ca o domnisoara si pe tocuri, a fost o dimineata ploioasa in care toate bancile erau ude iar colega mea a intarziat JUMATATE DE ORA de se plictisesera si floraresele de la gura de metrou din Eroilor (unde asteptam) de mine.

Trecand peste acest aspect, insa, am reusit sa ne urcam intr-un taxi in cele din urma si sa ajungem in apropierea locului de intalnire. Cum in pofida intarzierilor am ajuns nitel mai devreme am hotarat sa coboram inainte de punctul de intalnire sa bem o cafea, urmand sa ne deplasam pe jos restul de metri (aparent putini) care ne mai ramasesera.

Singurul aspect care ne-a scapat a fost directia…astfel incat dupa ce ne-am cofeinizat bine am luat-o la pas pe o straduta care devenea din ce in ce mai interesanta intrucat tocurile mele erau deja pe jumatate in molozul rezultat din lucrarile de reconsolidare. Si ca sa fie treaba treaba se saptau si santuri in care lucrau cu sarg niste „domni”, pana in momentul in care subsemnata a trebuit sa treaca peste. A se intelege ca se schimbase punctul de interes…si poate am uitat sa mentionez ca eram imbracata in fusta.

Dupa ce m-am facut ca semaforul si am traversat (parcursesem pana in acest moment cateva sute de metri din aceasta strada in lucru) colega mea care se presupunea ca stie incotro mergem se opreste si intreaba unde era defapt punctul nostru de destinatie.

Raspunsul, insotit de un ranjet de satisfactie ai acelorasi muncitori, a fost: „Pai, VA INTOARCETI si in capat faceti dreapta…”. Am ras 5 minute in continuu pana am ajuns din nou la santul cu pricina unde nenea ma astepta binevoitor si pe pozitii, si apoi iar pana in capatul strazii. Cu pantofii in intregime murdari de noroi la acest moment am ajuns la biroul cu pricina si multumesc cui a inventat servetelele umede…ca altfel ne opreau aia la poarta.

Bunnn…am intrat, ne-am facut comode in sala de asteptare unde am servit o apa (a se nota ca mai bausem una la cafeaua dinainte, ca de obicei beau cafeaua cu apa alaturi). Incepe intalnirea si ma hotarasc sa mai beau o cafea deci inca o apa. Emotii nu prea mai aveam multe dar ma incerca din ce in ce mai tare un alt sentiment. Atat de tare incat dupa vreo 2 replici am inceput sa tac malc fiindca ma concentram din rasputeri sa lupt impotriva vointei propriului organism.

Discutia a curs totusi datorita colegei mele si cand erau in miezul problemei undeva intre ele se ridica timid o manuta, care din pacate imi apartinea. Amandoua se intorc spre mine pline de nadejde, asteptand cu atentie sporita sa aduc un aport de informatie si consistenta conversatiei. In locul acestei replici inteligente am scheunat mai mult un „imi cer scuze, unde e toaleta” care a avut ca prim raspuns o scanteie in ochii persoanei care mi-a dat indicatiile ce imi amintea foarte tare de clasicul =)) din YM.

Cand m-am intors toata in culorile semaforului aveam deja temeri sa mai intervin sa nu se transpuna in realitate acel =)) asa ca am lasat aceasta „interventie” sa fie unica in respectiva intalnire.

Acestea fiind spuse ne-am intors la birou si fac haz de necaz si in ziua de azi…diferenta constand ca nu mai beau apa inainte de intalniri ;).