Umanitate din oficiu

Dupa o perioada boema si visatoare ma regasesc in plin pragmatism si mi se pare ca vad in jur oameni care isi „duc in targ” valorile. Expuse pe „tarabe” care mai de care mai colorate sinceritatea, corectitudinea, prietenia, implicarea par sa fi devenit obiectul unor negocieri, la finalul carora fiecare a primit un pret.

va recomand un tratament…pe linia lui 34

Sunt treaza! Sunt foarte treaza!!!

Dar acum aproximativ doua ore nu eram… asa cum nu sunt de obicei dimineata. Mie imi plac diminetile tarzii, invaluite in aburi de cafea, in care ma trezesc infasurata intr-un cearsaf  fin si moale, cand n-am nici o alarma care sa imi aminteasca inevitabilul program de lucru.

Asadar, cu restul diminetilor ma impac mai greu…si „limbeduzesc” pana ajung la cana mea de cafea care de obicei ma asteapta la birou.

De cele mai multe ori insa ma trezesc sub impactul momentelor de tip Caragiale sau… scoase din versurile celor de la Parazitii, care au loc in RATB. Desi am spus-o de multe ori, tin sa repet ca sunt una dintre persoanele idealiste care inca mai cred in umanitate si poate pentru ca vreau sa cred cu atata indarjire reusesc sa o gasesc acolo unde sunt si contexte antitetice.

In ultimele cateva zile uitasem ca traiesc pe Pamant, inconjurata de alti oameni, eu fiind si-asa suficient de aeriana :P. Tot in ultimele zile…ca in ultimii ani…ca de cand ma stiu defapt, oamenii blameaza oameni si la sfarsitul zilei constatam cu stupoare ca ne-am umplut unii pe altii atat de tare de … „bunavointa” incat nu ne ramane decat sa spunem ca traim intr-o tara de …”binevoitori” :D.

Uitati-va mai bine data viitoare atunci cand judecati pentru ca langa cel care tipa sta de multe ori cel care asculta si invata, langa cei care blameaza stau cei care respecta, langa cei care jignesc sunt cei care descurajeaza aceste comportamente…dar pentru ca noi vedem uscaturile uitam sa incurajam oamenii care fac sau pot face ceva bun.

Si va invit la un tratament pe linia lui 34: aici oamenii tipa, se imping, se jignesc, nu isi respecta drepturile si uneori nu se respecta nici pe ei insisi DAR in acelasi tramvai sunt oameni care cedeaza locuri, care respecta si ajuta batranii, oameni care inca mai cred in oameni si aleg sa-si spuna povestile de viata unor necunoscuti, oameni care descurajeaza stridenta sau lipsa de respect fata de altii si de sine, oameni care inca mai cred ca poate fi bine prin propriile lor forte…fara sa ceara nimic, fara sa spuna nimic.

Daca nu mai credeti in oameni, asadar, e doar pentru ca ati uitat cum se face acest lucru si ati uitat sa ii cautati. Dar e in regula pentru ca se trateaza si va recomand, in acest scop, cateva calatorii pe linia tramvaiului 34.

Stima de sine vs. respect

Pentru ca ieri pe seara am avut o discutie cam „cu valuri” pe tema modului in care se castiga/ se impune respectul si relevanta principiilor in construirea stimei de sine o sa expun pe scurt cele doua argumente majore (PRO/ CONTRA)  si, implicit, cel contra e parerea mea. :))

Afirmatia initiala (si argumentul PRO) a fost ca in momentul in care te pui in niste contexte pe care oamenii le pot percepe ca fiind nepotrivite pentru tine si te pot judeca / clasa/ eticheta intr-un anumit fel prin prisma lor devine o chestiune de stima de sine si va avea efecte vizibile sau nu asupra respectului pe care oamenii respectivi il au fata de tine.

Mai mult, opinia lor ma afecteaza pentru ca poate genera apartenenta si coeziune in jurul unei astfel de perceptii si ulterior poate crea o serie de conjuncturi nefavorabile mie.

Un exemplu (diferit de subiectul discutiei de aseara) care sa explice acest rationament ar fi:

daca eu decid sa ies cu niste amici / prieteni (alaturi de care ies frecvent, sa spunem, deci ma cunosc destul de bine) purtand niste pantaloni super scurti (dar sa fie pantaloni, nu boxeri 😛 ) unii dintre ei ar putea incepe sa spuna ca sunt mai usuratica s.a.m.d. Iar faptul ca eu creez conditiile ca aceste perceptii deplasate sa apara reprezinta o forma de stima de sine insuficienta, si actiunea mea – respectiv decizia de a purta acei pantaloni scurti – va avea repercursiuni asupra respectului pe care aceste persoane il vor avea pe viitor fata de mine.

Argumentul CONTRA acestei atitudini generale de „vai, ce spune lumea” a fost si ramane urmatorul:

desi exista contexte formale in care impresiile pe care le creem in mintea celorlalti sunt cele mai puternice arme ale noastre, in mediile nonformale am libertatea, puterea si inteligenta de a-mi creea o anumita imagine in mintea celor care ma intereseaza si care imi sunt prieteni.

Este foarte adevarat ca exista posibilitatea ca anumiti oameni sa ma perceapa intr-un mod negativ, dar exista la fel de bine riscul ca oamenii sa nu ma placa oricum, fara sa le fi dat un motiv anume in acest sens.

Si in al doilea rand, refuz sa cred ca perceptiile oamenilor pe care ii tin aproape, asupra mea, sunt influentate de „lungimea pantalonilor” din exemplul anterior,  deci de un aspect atat de superficial. SI STIU ca cei a caror pareri merita interesul meu nu se vor ghida dupa astfel de nimicuri, altfel cu siguranta sunt departe de a fi oameni care sa prezinte relevanta pentru existenta si alegerile mele.

In loc de concluzie:

Stima de SINE vine din aprecierea mea fata de MINE, iar respectul celorlalti vine din modul in care ei interactioneaza cu structura si valorile mele. NU cred in respect impus ci in respect castigat si sunt sigura ca am pentru si prin ce sa ma fac respectata.

Cat despre parerile celor superficiali si fara ocupatie, reprezinta un subiect lipsit de interes si nu ma voi defini in cautarea unui permanent acord general pentru ca atunci eu risc sa devin superficiala.

Optimism de (sub)cultura

Traim intr-o perioada in care valorile sociale sunt puse destul de frecvent in spoturi publicitare, cu scopul de e vinde un produs, de a creea solidaritate in jurul valorilor pe care acesta le promoveaza sau pentru a construi „statut” acolo unde nu exista si anume in mintea unui anumit segment din publicul tinta.

Traim cu siguranta intr-o perioada a manipularii si a desensibilizarii continue. In realitate, tocmai aceasta desensibilizare a facut din manipulare un proces de auto-persuadare. NU cumpar ceva pentru ca o campanie ma manipuleaza sa o fac (manipularea implicand absenta unui act constient) ci, in cel mai bun caz, pentru ca imi spun ca pot accepta mai usor tehnicile si tentativele „manipulative” ale unui  produs/ serviciu decat ale altuia.

Dincolo de aceasta dezbatere perpetua despre persuasiune si/ sau manipulare, ma amuza – asa cum amuza comediile in care dupa ce rad timp de 120 de minute raman la sfarsit cu un gust amar si o morala dureroasa – identitatile superficiale si valorile culturale contrafacute.

Sunt, asa cum am mai spus si in alte posturi, o fire … hai sa-i spunem nationalista. Sunt mandra ca m-am nascut in zona si tara in care m-am nascut, sunt mandra de oamenii care mi-au devenit prieteni si de ce mi se pare reprezentativ pentru aceste locuri/ grupuri.

Si vazand ca la noi cultura se reflecta mai mult pe sticla decat in viata de zi cu zi, am ales sa ma includ intr-o subcultura. O subcultura a oamenilor care cred in potentialul lor si al notiunii de „romanesc”, oameni care dezvolta intai si abia apoi isi permit sa critice, oameni care cred in oameni…

Si poate sunt doar naiva si idealista, dar perspectiva asta mi se pare mai utila decat o permanenta critica. E ca si cum ai alege sa vezi lumea prin niste geamuri mizerabile si te tot plangi ca nu se vede nimic frumos sau le stergi si le pastrezi curate ca sa poti vedea primii muguri si primii fulgi de nea.

Si diferenta intre cele doua geamuri nu e curtea in care se afla (a mea sau a vecinului) ci respectul pentru mine insami si pentru ceea ce e dincolo…