The Bitch Project

Ani de-a randul cea mai mare dilema a relatiilor mele a fost: to be or not to be…a bitch!

Sunt inconjurata de oameni care se plang de tot felul de tipologii in care isi incadreaza iubitul sau iubita. Cel mai adesea insa barbatii acuza fetele/ femeile de care se despart ca erau cicalitoare. Cred ca 8 din 10 despartiri vor veni cu aceasta caracteristica „in corpul textului”. In tot acest timp 8 din 10 femei spun despre fostii lor ca nu erau suficient de atenti sau sensibili.

In mod paradoxal insa, daca se plang ca erau ele cicalitoare ei erau atenti sau sensibili, insa la alti stimuli decat ar fi trebuit sau decat se asteptau ELE. Cel mai amuzant este totusi ca din totalul relatiilor in care stiu si vad ca EA este o scorpie, EL este si atent si sensibil, ba chiar durata relatiei creste considerabil, daca nu se soldeaza chiar si cu o casatorie. Nu ma intelegeti gresit, eu sunt solidara femeilor, dar uneori e pur si simplu evident cand femeia e „the biggest bitch in this club”.

Ei si-atunci ma intreb ce au aceste domnisoare/ doamne si ce butoane apasa ele de nu vad eu cu ochiul liber. Adica daca iesi in parc cu ea si la un momentdat se opreste si bate din picior (in stil clasa a doua), ii tranteste omului ce avea in mana, urla si brusc se intoarce si pleaca, nu poti sa nu ramai ca busola intre magneti sa te intrebi ce-a fost asta. Mai ales cand cei doi au trecut de 25 de ani si te gandesti ca ar fi putut articula o conversatie taioasa, o impacare duioasa, o lista de reprosuri cu dezamorsare psihologica de durata… DAR NU! In loc, se lasa cu AM ZIS CA VREAU, VREAU, VREAU! ACUM!

Si in toata situatia asta eu, inca intre magneti, meditez in cel mai stoic si imbecil mod la motivul pentru care EL nu numai ca nu schiteaza nici un gest de revolta, dar alearga umil dupa ea sa o intoarca din drum.

Asa ca, dupa ce m-am deblocat am stabilit: cand ma fac mare…ma fac scorpie!

 

Anunțuri
Imagine

Rasfatata Universului

woman-holding-light1Cel mai frumos lucru cand mergi mai departe, e sa privesti inapoi si sa nu te poti abtine sa zambesti! Citește în continuare

Title loading…

ImageIubesc să scriu, însă în mod paradoxal, iubesc ideea de coală albă cel puţin la fel de mult. Aşadar, de fiecare dată când încep să umplu albul limitat cu şiruri de cuvinte, în mine se dă o luptă între inocenţă şi raţiune.

Poate nu are sens şi cele două nu par să se lupte. Poate in celelalte cazuri aşa şi este, cele două convieţuind. Pentru mine, raţiunea a fost mereu media între aşteptări şi realitate, între normalul social şi normalul propriu, între general şi particular. Inocenţa însă a ţinut mereu de abstract, aşa cum coala albă îmi sugerează o infinitate de posibilităţi, o infinitate de soluţii, care pe cât sunt de captivante, pe atât sunt de irelevante. Relevantul ţine de raţiune, de existentă, de…cuvinte.

Vreau sa cred că într-o zi, lupta se va transforma într-un război, războiul într-o cucerire, iar rezultatul va fi o carte care pentru mine va reprezenta esenţa unui vis împlinit. Nu visez să fiu scriitoare, neapărat. Visez doar multe coli albe, pe care voi avea puterea, inteligenţa, creativitatea şi inspiraţia să le umplu de cuvinte relevante, dătătoare de sens şi eventuale răspunsuri reale. Să rup din abstract şi infinit o bucăţică pe care să mi-o pot însuşi cu inima împăcată.

Nu visez glorie şi sesiuni de autografe. Visez însă oameni care îşi vor încheia ziua cu gândurile mele, oameni cărora le pot împărtăşi finitul meu…oameni care vor înţelege şi vor propaga DIFERENŢA.

Idealist şi naiv, visez la o lume în care peniţa mea încărcată cu cerneală ar fi putut schimba ceva şi proiectez acel ceva în prezent. Un prezent tehnologic, în care tuşul meu e la fel de virtual a şi albul şi totuşi mult mai real decât manuscrisele care dispăreau fără save draft, fără publish, fără nici măcar o vizualizare.

Luna perfecta

Cautam un refugiu afara, unde intunericul parea sa fi invelit totul in liniste.

Mintea mea avea nevoie de tacerea care lipsea cu desavarsire din tren si, asa cum fac de obicei, m-am refugiat. Oamenii ma priveau ciudat pentru ca fixam intunericul desavarsit de afara, insa daca pentru ei eram iesita din comun, eu m-am regasit mai in elementul meu ca niciodata. Din cand in cand din distanta luminite mici, izolate in campuri de bezna, saluta „trecatorii” ca mine.

De cand ma stiu mi-e teama de intuneric, dar cand merg cu trenul, noaptea, mi se pare singura constanta reala. E pauza mea dintre lumi: cea de acasa si cea de oriunde. Ea da sens calatoriei si separa prezentul de viitor.

ImageDupa o pauza de conversatie in tren ma intorc la noaptea care imi alina grijile, nebunia si haosul. Cu ochii mari si pupilele dilatate am gasit luna perfecta. Era ca un zambet dulce din partea persoanei iubite pe ascuns sau ca mangaierile care iti vindeca sufletul.

Era o luna plina pe trei sferturi, de culorile zidurilor caramizii si prafuite. O luna de un grena nostalgic, inconjurata de 3 stele ratacite. Incompleta, incorecta…era atat de departe de luna ideala, din filme, care inghite parca pamantul. Totusi, pentru mine era ca si cum sufletul meu s-a facut ghem si s-a urcat pe cer. Vibra emotie si culoare.

Eram captivata si aveam senzatia ca daca intind mana simt textura aceea de zid, de vechi, de poveste…O priveam atat de atenta incat simteam ca ma priveste la randul ei, blanda si calda, ingaduitoare si binevoitoare cu nimicnicia mea. M-am simtit muritoare, mica, neputincioasa, dar fericita. Nemurirea nu ajuta, daca nu ai suflet care sa se bucure de ea.

 

Umanitate din oficiu

core_valuesDupa o perioada boema si visatoare ma regasesc in plin pragmatism si mi se pare ca vad in jur oameni care isi „duc in targ” valorile. Expuse pe „tarabe” care mai de care mai colorate sinceritatea, corectitudinea, prietenia, implicarea par sa fi devenit obiectul unor negocieri, la finalul carora fiecare a primit un pret. Citește în continuare

cuvinte de nisip

Oamenii sunt fiinte perisabile, vulnerabile si cu numeroase limitari. Totusi, avem un comportament paradoxal: traim ca si cum am fi nemuritori, dar murim ca si cum nu am fi trait niciodata; ne plangem de ce avem si apoi ne pare rau ca nu mai avem de ce sa ne plangem; iubim mai mult atunci cand nu mai avem ce si pe cine etc. Citește în continuare

cine asterne unde dormi tu

Uneori ni se pare ca viata noastra este croiala altora, fie ca „dam vina” pe o divinitate, pe oamenii din jurul nostru sau pe mediu si factorii sai multipli. O vorba din popor spune: „cum iti asterni asa dormi!” insa cand esti in „pat” nu prea ti se pare mereu ca recunosti asternuturile. Citește în continuare