Monthly Archives: Septembrie 2007

Wings

I will borrow your wings

and fly to your soul

but I must land

on my own two feet.

Anunțuri

Fericiti fara sa stim

Sfarsitul saptamanii trecute m-a facut sa realizez unul dintre marile adevaruri romanesti: suntem fericiti fara sa stim si ne tot dam picioare in stomac unul altuia ca sa meritam mantuirea sau fericirea aia mica si de scurta durata, care vine la pachetele frumos colorate!

Multi dintre romani spun ca Romania e pre scumpa, prea aiurea, nu merita si nu o sa merite atentie fiindca nu va ajunge niciodata sa se compare cu restul tarilor europene.

Poate, dar comparatia este o chestiune de complex national. Noi nu suntem „alte tari” ci suntem o fosta tara comunista cu oameni care uita de multe ori ca au fost construiti cu optiunea de a zambi si isi amarasc singuri zilele, uneori resemnandu-se alteori prin a se complace. Suntem mici pe harta unui continent mic deci la nivel mondial suntem aproape insesizabili. Dar cum e o zicala pe care o invata copiii pentru a nu dezvolta complexe „Nu conteaza inaltimea ci conteaza istetimea!”.

Am fost in Poiana Brasov pentru 3 zile si am fost surprinsa sa vad cat de frumoase sunt locurile si cat de frumosi sunt oamenii din locurile alea care au un fel al lor de-a fi, pe care nu-l perturba nici un turist si nici o alta nationalitate intrucat universul lor e undeva in adancul gadurilor scufundat printre grija zilei de maine si a orei care vine. Sunt oameni care nu au uitat ca au suflet si nici cum sa si-l bucure.

Insa putini dintre ei ar spune ca sunt fericiti. Ar spune ca zilele trec cu bune si cu rele, mai lent sau mai repede, fiecare in legea si ritmul sau. Ar sti sa-ti spuna ca nu e rasarit ca pe-acolo cand se scurge de-odata un val de raze de peste creasta muntilor iar ploile sunt repezi si aprige ca si oamneii locului. Toate au insa in ele o fericire a lor care te srtiga si te trage de maneca. Venind din Bucuresti m-a invaluit vraja lor ca mai apoi sa ma agat cu incapatanare de ea, desi zgomotul infernal al claxoanelor si injuraturilor idn Bucuresti te fac sa te intrebi cum dorm oamenii uneori, fara magia asta a fiecarei zile si a fiecarui rasarit in roua.

Mizez acum pe faptul ca daca exista fericire undeva poate si altii o gasesc pe a noastra. Poate magia fericirii e tocmai secretul pe care mama natura il tine ascuns printre munti, firicele de iarba, alei, strazi mai mici sau mai inguste, autostrazi aglomerate, reclame luminoase, note muzicale care ricoseaza cu obstinatie de peretii blocului (sau de timpanele vecinilor) si printre toate lucrurile mici care construiesc mica noastra fericire.

Si lucrurile mici fac lucrurile mari!

Intre geniu si frumusete…

Am capatat in ultimul timp convingerea ca intre geniu si frumusete sunt multe si multi, unele dintre cele mai nefericite fiinte.

Cand nu ai nici unul din cele doua dar aspiri la ambele o sa ajungi probabil in starea mea de astazi, cand ma intreb daca ochii frumosi au nevoie de un creier la care sa fie conectati sau e destul sa dea des din gene cat sa nu se vada dincolo de pupila vidul dureros care amortizeaza una cate una scuzele pe care le gasesc posesorii lor.

Sau daca e destul sa taci atunci ca nu e nimic mai important decat sa vorbesti si solutia se ascunde dincolo de tacerea ta si de tipetele celorlalti. Daca stii cum e sa traiesti o viata in care sa ti se spuna sa taci si apoi sa fii acuzat ca nu te implici atunci imi cunosti foarte bine situatia.

Si daca ziua zace oricum sub semnul intrebarii mai meditez la flexibilitatea regulilor si cum incercarile unora mor inainte ca greselile altora sa ajunga sus, pe un piedestal si in final te intrebi „care sunt in realitate regulile jocului?”

Am ajuns sa rezonez atat de tare incat tuturor le place sa tipe la mine si imi opresc timpul ca sa imi mai pun cateva intrebari: de ce nu am genele mai lungi sau scrupule mai putine? De ce nu mint frumos si nu am invatat inca morala secolului: „cine nu are nepasare sa-si cumpere!”?

Si cel mai prost lucru e ca cei pe care as vrea sa ii ajut imi cer sa le ofer solutii dar nu vor niciodata sa le asculte…sau poate nu sunt eu destul de versata sa vand un produs atat de real si palpabil, atat de sincer si de bine intentionat.

Insa sunt convinsa ca intr-o zi cineva o sa realizeze si o sa regrete atat de multa tacere si atatea vorbe in vant.

Fluturi de ceara

my butterflies

De zile-ntregi imi caut

fluturii de ceara

cu aripi moi

şi gingase de ieri.

Dar mi i-ai luat

stiind cat i-am iubit,

si-n loc mi-ai dat doar

flori de parafina…

Lumina insa…

Nu caut lumina

ci aripi ca acelea

care s-au topit.

All animals are equal…but some animals are more equal than others

Probably because most people lack the imagination to prove that they deserve what they have or get, someone invented criteria that are supposed to stay in the human minds and feel very comfortable there. Some of these are financial status, the noble roots and the social class you were born in as well as others… The number of these ideas is not the point of this essay but the use of them is.

For centuries people have taken advantage of their inherited social status, nepotism and family business being almost the only ways known. Men found in this a salvation from having to prove they were worth it and a reason to think they are much better than whoever, whenever, however not taking into consideration that the class division made everybody believe the same about themselves.

The poor thought they are more human and less selfish, the working class thought that their effort is the one that makes the world spin and the nobles believed that they were there to lead all that and inherit all that is profitable.

However, respect became an issue when people had to gain it and not impose it through a certain kind of degree and when the family you were born didn’t create your own value. We could say that is one of the good things capitalism did for society: it created competition; a game in which money might still win but if that’s all you’ve got then not even they won’t stay with you for too long.

So nowadays I’d like to believe that other criteria work, some of which are intelligence, creativity and the respect we’re capable of showing towards ourselves and others. Humanity is back to the jungle laws in a new re-edited version, not necessarily milder but more subtle so the saying “Shall the best men win!” is still in use just that the term “best” is a hard subject to define and put a border to.

As a conclusion, elites are an escape for the ones that are lacking the ability to do and think better or…more.

A fi sau a nu fi…

„Orice initiere este o moarte si orice moarte inteligent
asumata poate echivala cu o initiere.”


Mircea Eliade

Ne nastem din doua celule care se contopesc, ne lipim de uterul mamei si crestem, pana cand, intr-o zi, ne hotaram sau se hotaraste ca nu acolo trebuie sa ne continuam existenta.

Asa ajungem intr-o lume in care ne gasim un alt refugiu, familia. In bratele celor care tin la noi crestem in continuare dar ca si in datile precedente hotaram sau se hotaraste ca ar trebui sa mergem dincolo de acest mediu asa ca intram intr-o lata lume, aceea a prietenilor. Cei pe care ii avem, pe care am vrea sa ii avem, cei pe care i-am avut, cei pe care ii vom avea… prieteni. E ceva mai greu acum fiindca, daca parintii care te-au nascut te iubesc neconditionat, in cazul prietenilor lucrurile se schimba. In primul rand nu toti cei pe care ii cunosti iti sunt prieteni sau iti vor fi vreodata. Pentru ca cineva sa-ti fie prieten nu e de ajuns sa afirme acest lucru. Dintrodata, asadar, existenta capata noi valente.

Desi nu ne ofera nimic mai bun in cele mai multe cazuri ajungem la un anumit moment cand ne refugiem in grup si trecem familia pe un plan secundar. Schimbarea de la familie, mediul atat de cald si comfortabil, la prieteni, un mediu care poate avea valente asemanatoare dar a carui inconstanta pune individul in diferite ipostaze si il aduce in stadiul in care existenta lui se rezuma la intrebari si nu la raspunsuri da nastere unei boli care daca nu e tinuta sub control din timp se poate dovedi fatala: nesiguranta. Urmatoarea etapa a vietii este irosita in cautarea acestei sigurante. Nimeni nu iti garanteaza ca ar exista. Nimeni nu spune ca ar fi gasit-o si poate sa-ti demonstreze ca descoperirea facuta este valabila si in cazul de tau. Nimeni nu te poate ajuta, din contra sunt multi care de teama sa nu ajungi la ceea ce vrei sa obtii inaitea lor s-ar putea sa te descurajeze. Cu toate acestea vei continua sa faci ceea ce face toata lumea. Vei continua sa cauti….

Si vine o varsta cand certitudinile cautate nu apar si in locul lor se nasc mai multe goluri care aduc in cele din urma sa fii doar jumatate din fiinta care trebuia sa fii dar in care nu ai avut destula incredere. Ce e de facut in acest caz? Nu poti ramane jumatate! E un destin prea trist pentru o fiinta sensibila si vulnerabila ca tine!

Solutia? Sa gasesti pe altcineva care si-a pierdut o jumatate asemanatoare cu jumatatea pe care o reprezinti tu. Astfel, jumatatea ramasa va rezista „transplantului”, va fi compatibila, adica…complementara jumatatii tale. Acum incepe un alt drum de cautari, plin de riscuri pentru care nu te-a pregatit nimeni cand inca se mai putea face ceva. Sau ti-au spus si nu ai ascultat? Se intampla, se intampla aproape de fiecare data…

Se poate sa gasesti acea jumatate, dar se poate sa nu, si atunci iti vei petrece restul drumului incomplet si singur. Restul drumului pana la ce? Pana se sfarseste, ti de va raspunde ca si cum e ceva cu care te-ai nascut si pe care l-ai purtat cu tine tot acest timp!

Ce stii despre acest sfarsit? Nimic concret!

Ce stii despre viata? Nimic concret!

Si totusi ai fost crescut sa te temi de ceva ce este numit sfarsit, sau moarte, de restul oamenilor deoarece din acel moment ei nu te vor mai putea vedea iar asta le da dreptul sa numeasca acest fenomen sfarsit. De unde stii insa ca acest sfarsit nu este o alta „expulzare”, rezultatul unei noi hotarari de a trece sau a fi trecut la nivelul urmator? Cu ce este diferita incertitudinea legata de existenta si actual diferita de cea legata de viitor?

Prin aparentul palpabil atat de fragil si efemer? Prin faptul ca esti inconjurat de trecut care se poate transforma oricand intr-un refugiu? Prin idei care sunt comune unei intregi lumi?

Si daca suntem cu totii naivi si ne temem de ceva ce noi insine am inventat sau daca ne temem de ceva ce nu exista?

Credem intr-un circuit complet al materiei, credem ca circuitul apei in natura face ca aceasta resursa sa fie inepuizabila, dar nu credem intr-un circuit al spiritului, al sufletului despre care stim mai putin decat despre orice altceva… si totusi ne este atat de greu sa credem intr-un alt final incat ne multumim cu negativismul si pesimismul in care suntem crescuti sau, cine stie, pe care il mostenim. Poate ca acest sentiment de teama fata de moarte este un fel de cunostinta a priori legata de sensul existentei si finalitatea sa.

Exista diferite perspective asupra mortii care mie mi s-au parut cel putin interesante asupra mortii dintre care le voi aminti pe cele mai interesante:

Ioan Gyuri Pascu in lucrarea In cautarea armoniei:

Moartea este promontoriul pe care se odihneşte pescăruşul din tine.”

Michel de Montaigne:

Moartea este un fragment din ordinea universala, fragment din viata lumii.”

Ambrose Bierce in lucrarea Dictionarul Diavolului:

Moarte.A înceta brusc să păcătuieşti.”

In afara acestor viziuni exista una unica pe care ar trebui sa si-o creeze fiecare idee pe care Marin Sorescu a adus-o in scena prin lucrarea sa Iona caci ceea ce va gasi protagonistul acestei opere atunci cand alege sa gaseasca salvarea in el si isi spinteca propria burta tine de imaginatia fiecaruia. Poate ca dincolo de iona era un alt Iona mai mare sau mai mic, poate ca era un alt peste, poate ca nu era nimic, poate ca un nou inceput, un alt sfarsit, o lata poveste…

De ce ne temem noi, asadar, nu se numeste moarte ci neputinta si necunoscut: neputinta de a evita momentul respectiv si necunoscutul care ne asteapta dincolo sau tot aici. 

Unde esti tu Tepes Doamne?!

Recunosc, dintre toate operele de arta si mai ales dintre toate poeziile aceasta mi se pare de o perenitate si contemporaneitate izbitoare.

Si ca sa nu mai sriu un blog intreg ca sa imi aduc aminte iar la sfarsit ce vroiam sa spun defapt o sa incerc sa descriu succint un episod din viata mea, nu foarte placut.

Acum cateva zile cineva apropiat, mai exact mama mea, a avut un accident destul de grav si a fost internata in spitalul din orasul meu natal (care nu e Bucuresti, dar pot pune pariu ca nici aici nu ar fi fost altfel) cu diagnosticul „contuzie lombara …”. Termenul de contuzie nu e unul prea rar intalnit si poate familiaritatea lui il face sa sune mai…inofensiv. Starea ei era defapt destul de urata intrucat nu putea sta decat intinsa pe pat iar muschii din zona lombara erau facuti praf.

Sunt impotriva spagilor la modul general si mi se pare ca a da mita e un compromis pe care ti-l asumi sub forma responsabilitatii de a porni un fenomen care in mod clar si evident se dezvolta pe modelul bulgarelui de zapada.

In afara faptului ca a trebuit sa ma rog de medicii de acolo si sa fac apel la persoanele pe care le cuosc pe acolo ca sa o interneze (adica dupa ei o trimiteau inapoi acasa pe motiv ca nu sunt suficiente paturi), dupa 3 zile, cand starea ei nu se imbunatatise foarte tare eram in dilema: sa o iau acasa ca sa ma asigur ca nu face naibii hepatita de la mizeria care era acolo sau sa incerc sa ii prelungesc internarea ca sa ramana sub supraveghere medicala?

Era perfect s-o iau acasa dar…cum nu au binevoit sa doneze o salvare iar in conditiile in care ea nu putea sta decat intinsa…cum o duc pana acolo?!?! Ca sa ii prelungesc internarea trebuia sa gasesc omul potrivit si sa ii dau bani…bleahhh!!! Norocul meu a fost ca stiu niste oameni draguti pe acolo si m-au ajutat sa o duc la masina cu targa.

Intrebare: Cat suflet trebuie sa ai ca sa externezi un om care nu poate merge si sa ii eri sa elibereze patul cand pers in cauza nu poate merge sau, si mai mult, sa ceri bani pentru a lasa omul ala sa stea acolo. Dar se poate si mai rau: sa ceri bani ca sa speli un bolnav care nu se poate ingriji singur…

Si mai trist e ca cei mai multi in situatia asta (de victime) se conformeaza si „joaca dupa cum li se canta”. Iar ceilalti, profitorii…nu itra in categoria fiintelor umane pentru ca umanitatea se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale: ratiunea si constiinta. Ori sa fii atat de mizerabil implica sa nu ai nici una din ele.

MORALA: Ca sa schimbi lumea trebuie sa iti pese!