Monthly Archives: Octombrie 2009

razi Doamne, razi!

Cred ca am mai spus si imi permit sa ma repet: eu cred intr-un Dumnezeu al tuturor si totusi al fiecaruia. Si eu am o relatie usor atipica vis-a-vis de aceasta instanta religioasa.

Eu nu prea pot sa spun rugaciuni din tot sufletul, dar imi place sa vorbesc din cand in cand cu Doamne-Doamne al meu. Si pentru ca l-am capiat cu tampenii de genul „vreau asta….ba aia…ba ailalta” sau „o sa fiu cuminte….de maine….sau de poimaine sau…nu?!” si El se mai razbuna din cand in cand pe mine in felul lui unic. Asa a aparut categoria „povestile unui peripatitor” si asta este cauza aparitiei acestui post de blog.

Totul a inceput cu…un sfarsit. Mai exact, la sfarsitul lui august am plecat de la fostul meu job din motive…de criza. Inainte sa plec am cam facut valuri ca eu vreau sa ma dea afara ca sa pot lua somaj. Si abia 2 luni mai tarziu (adik astazi) am terminat si eu de strans actele…fara a avea certitudinea ca sunt chiar toate.

2 lucruri sunt destul de amuzante in legatura cu somajul meu. Faptul ca dupa atatea valuri imi lipseau niste acte initial (si eu nu aveam idee de ce) fara de care aveam fix 1 an fara 7 zile, iar pentru indemnizatia de somaj ai nevoie de 1 an lucrat  in ultimele 24 de luni. =))

Al doilea moment revelatoriu a fost dupa prima mea vizita la ITM (Inspectoratul Teritorial al Muncii). Ca o bucla, acolo daca te duci neinitiat o sa te simti „provocat”, ca sa nu folosesc alte trimiteri la necuvantatoare. M-au tot „provocat” o zi intreaga functionarii de acolo dupa care ies cahuie si nu mai tineam minte exact pe ce strada venisem  deci provocata fiind am luat-o la intamplare. Si mergand tot imi spuneam: „asta parca n-o stiu…nici asta… nici asta…deci nu e asta strada…ce mult am mers, oare unde-oi fi?!”. Eram cat pe ce sa imi auto-adresez cateva trimiteri cand intervine Doamne-Doamne al meu cu un indicator pe care scria strada.

Ghici cum se chema? Strada Oitelor!!!! Nu strada Oilor, a Oitelor! Ei si-atunci n-a mai fost nevoie sa-mi spun ca-s oaie ca am luat-o la intamplare, au avut altii grija – adica DD si primaria sectorului respectiv. :))

how true

Fluierul piciorului este un dispozitiv de gasire a mobilei pe intuneric.” 😀

(mda…nu degeaba se spune ca adevarul doare uneori)

Credits to Gabi

my journey

Sometimes…perhaps….maybe….

Signs of doubt will always be simple rocks on a pathway. If you keep looking at the sometimes in your life you might end up tripping on something that was never meant or capable of endangering your goal.

I truly believe we are born to learn a set of lessons and to make a difference. Also, I believe we are born to accomplish something…and unless you will try find out what that something is you haven’t outlived …your life. The small things that grow in time, the big things that become smaller in time…the small things that stay small but matter or the big things that will be big forever: all these last longer that we do.

It might sound childish but I am a fan of the fortune cookies on Facebook. Why? Because I’m in a transition period from one life stile to another, from one life approach to another…from something to „a something else”. And every time I open one it strikes me: there are so many wiser things I could be doing than worrying…

Today’s fortune cookie say: „Sometimes the object of the journey is not the end, but the journey itself.”

So that might be my journey and I’m planning to make a difference.

despre suflet…despre culori

In urma cu ceva timp intr-un context mai mult sau mai putin didactic mi s-a cerut sa scriu un eseu intitulat: „Cum ar fi daca am purta sufletele la vedere?”

Gandindu-ma la ce am scris atunci cred ca am renuntat prea repede la subiectul „culorile sufletelor”. Cred ca sufletele se imbraca cu sentimente si se accesorizeaza cu emotii si ganduri. Dar nimic din toate astea nu poate schimba culoarea sufletului. Un suflet e ca inelele care reflecta trairi (…si care stiu ca se bazeaza pe temperatura corpului).

Insa noi nu avem o singura traire si nu ne limitam la un singur sentiment, asa ca de multe ori sufletele noastre zac intr-o dezordine absoluta, abia zarindu-se de sub vraful de lucruri si emotii inutile. Ce rost are sa te temi de lucruri inevitabile sau sa suferi pentru oamenii care nu merita? Ce rost are sa inchizi in tine suferinte cand poti sa le exprimi? Ce rost are sa tii lucrurile bune doar pentru tine si sa zambesti singur(a)? Ce rost are sa iubesti discret daca ajungem cu totii sa iubim?

Toate astea ne inconjoara acum fara sa le vedem, dar le percepem si le transmitem in tot ceea ce facem. Eu fac ordine si am pastrat culorile frumoase, sincere. Si pe zi ce trece sufletul meu e mai frumos imbracat si e legat de emotii simple dar puternice, de ganduri bune si de durata, de astazi!

Al tau ce culoare are?

teoria turmei de…neuroni

Revin cu un post pe care il datorez unei geniale prietene si…colege de banca :D, dar si unei nopti cu lichior de visine.

Ei bine nu am stiut niciodata ca bautele pot fi ataaaat de educative. Dar la ultima Tisa m-a invatat o teorie utila pentru gandirea intregii umanitati. Ei bine teoria ei e o analogie intre o turma de bizoni si o turma de…neuroni.

Teoria turmei de bizoni spune ca membrii turmei isi vor adapta ritmul la cel mai lent dintre membrii sai. Dat fiind ca pradatorii vor prinde intotodeauna cel mai lent memebru al turmei inseamna ca aceasta isi va mari constant ritmul, penultimul membru fiind mai rapid decat ultimul.

Daca alcoolul et al disctrug neuronii cu siguranta ii va distruge pe cei mai lenti dintre ei, asadar si creierele noastre vor fi mai eficiente.

Bineinteles, aceasta teorie porneste de la prezumtia ca noi toti avem o turma de neuroni…ceea ce e relativ si ca procesul de selectie e periodic nu permanent. Oricum, pe noi doua ne-a ajutat sa dormim noaptea si…sa bem ziua =))!

personal till the last drop

Cand eram mica imi petreceam ore in sir privindu-i pe tatal si fratele meu mai mare jucand sah. Uneori sacrificam chiar temele cu riscul de a fi pedepsita ca sa stau acolo si sa…privesc. Si nu ma fascina atat jocul cu piesele cat jocul ideilor, al tacerilor sau al revoltei din privirile amandurora cand pierdeau o piesa sau isi dadeau sah-mat. Primul contact direct cu acest joc cred ca a fost pe la varsta de 6-7 ani, cand la dorinta mea am vrut sa joc. Stiam deja mutarile, insa tehnica si strategia unui joc de sah imi erau straine…si asa au ramas.

Prima senzatie langa piesele acelea aranjate frumos a fost ca sunt puternica. Erau asezate intro ordine clara, dar eu alesesem culoarea, eu le mutam…eu guvernam jocul pana cand… am inceput sa le pierd. Cand situatia s-a agravat si aveam mai putine piese tatal meu a vrut sa imi explice ce faceam gresit si cum pot sa-mi pastrez piesele pe masa, insa nicioadata nu mi-a placut sa fiu invatata prin a mi se spune ci prin a face. Asa ca am refuzat! Am mers mai departe, am pierdut jocuri la rand, la un momentdat tatal meu a inceput sa joace mai rar cu mine pentru ca eram incapatanata si nu ma dezvoltam. Si intr-o zi am decis ca motivul pentru care eu nu pot excela  la sah (si poate suna ca o scuza jalnica, dar asa vad eu lucrurile) e pentru ca nu pot sa ma detasez de fiecare piesa si sa vad imaginea de ansamblu. Pentru mine conteaza fiecare piesa, fie el pion, tura, cal, nebun, rege sau regina.

Cand am crescut mi-am descoperit noi limite: nu ma uit la filme de groaza pentru ca ma sperii mult prea tare, nu las prietenii sa-mi descrie dureri pentru ca empatizez atat de puternic incat de obicei reusesc sa imi insusesc aceste stari, nu ma duc la inmormantari decat daca e absolut necesar pentru ca plang pana mi se face rau…in mare, reusesc sa duc totul la extrem si ma implic mult prea mult. Dar la sfarsitul zilei, cand ma asez in pat simt ca imi apartin in intregime. Ca fiecare nuanta din mintea si sufletul meu e a mea si nu a unui univers impersonal, rece, insensibil.

Am crescut cu intrebari sau afirmatii de genul:„Nu mai lua totul atat de personal! Era o gluma!”; „Te consumi degeaba, fii mai indiferenta!”; „Chiar crezi ca are rost sa suferi atata pentru un lucru atat de mic?”; „Te identifici prea mult cu personajul!”; „Nu crezi ca ar trebui sa te detasezi putin de context?” ; „Iei dezbaterea prea personal!” ; „Eseul tau a fost prea personal. Incearca sa scrii fara a implica emotii!”; „Incearca sa fii mai rationala!”.

Raspunsul meu la toate acestea: stiu sigur ca intr-o zi va aparea acea raza care va lumina universul meu. Si atunci cei care si-au pastrat si cultivat culorile din sufletul lor vor radia, ca palcurile de flori intr-un camp. Cei care „au tuns iarba”, ca sa fie totul impecabil… se vor putea bucura cel mult de culoarea gazonului.

poveste fara sfarsit…

As vrea sa incep sa povestesc un basm, dar nu asta e acum in mintea mea. Din contra!

Povestea mea fara sfarsit e despre legaturi de suflet, intinse pana acolo unde distanta e irelevanta si cuvintele isi pierd rostul. Una dintre aceste legaturi este cu familia mea, care e in tot ce fac si tot ce simt. Nu-mi amintesc daca am spus pana acum dar am doi frati mai mari si niste parinti rari, extrem de rari. Noi ne-am nascut la diferente de 5 ani iar asta ne-a facut putin diferiti de ceilalti frati care se joaca unii cu altii pe parcursul copilariei, care vad in fratii lor o prezenta fizica mai mult decat un perment suport afectiv, nu am avut prea multi prieteni comuni (mai degraba amici comuni sau cunostinte), nu am avut aceeasi gasca (poate fratii mei, dar toti 3 sigur nu)…

Am avut si vom avea mereu in comun 3 lucruri esentiale: ne-am nascut ca sa tinem unul la celalalt, avem niste parinti extraordinari care ne-au invatat ca lucrurile mari se simt indiferent de ce e in jur si apoi mai avem in comun un trecut, acelasi trecut la care ne intoarcem ori de cate ori e nevoie si reusim sa ne jucam astazi cum nu ne jucam atunci, reusim sa fim astazi impreuna pentru zilele in care nu am fost.

Lucrurile astea insa…nu se intampla ca in restul cazurilor, stand toti in jurul mesei sau intalnindu-ne. Noi am crescut la distante de ani si kilometri, insa astazi cand m-am maturizat suficient mi-am dat seama ca am ramas mereu la apropierea unui gand. Imi iubesc ambii frati la fel, insa cel mai mare e mai patern cu mine, iar cel mijlociu mai … copil.

Povestea mea fara sfarsit e despre fratele meu mijlociu: el e singurul om din lume cu care pot vorbi fara cuvinte cand vrem, singurul om din lume al carui zambet poate insenina si furtuni sau a carui tristete ma doare pana la incheieturile gandirii. Si el a plecat astazi…iar! De fiecare data cand pleaca… raman asa, ca acum, inapoi in trecut  la acele amintiri pe care le avem impreuna, sau la cele pe care n-am reusit sa le avem inca. Nu mi-am dorit nimic niciodata decat imi doresc sa se opreasca intr-o zi in loc si sa spuna: „Gata, sunt fericit! Voi ramane aici!”. Oriunde ar fi acel aici, fericirea lui e unul dintre acele lucruri pe care cand le numesc isi pierd valoarea. Nu pot explica legatura aceasta si nici nu o pot tempera astfel incat sa nu ma afecteze.

Ceea ce pot face e ca de fiecare data cand pleaca sa ma rog ca drumul sau sa ajunga acolo unde il asteapta oameni buni si momente fericite, pentru ca asa gandurile lui vor hrani gandurile mele si vom fi amandoi fericiti…oricand, oriunde.