Tag Archives: copilarie

basme si nori

Imi amintesc ca atunci cand eram mica, tatal meu insista sa citesc cat mai multe basme insa mie toate mi se pareau la fel. Acelasi print, aceeasi zana sau zmeu, aceeasi imparati…

img_14992

Insa de cand ma stiu ador norii albi si pufosi de vara…care arata ca niste taramuri plutitoare. Acolo, doar acolo se petreceau basmele pe care le iubeam cel mai mult.

Imi amintesc clar fiecare dupa-amiaza in care puteam admira norii acestia deasupra  unei padurici. Daca ar fi fost cineva sa se uite atent in ochii mei sunt convinsa ca putea vedea toate zanele si toti curtenii imparatiilor plutitoare, intr-atat de mult credeam in basmele mele.

Erau mereu alte povesti dar aceleasi personaje pe care si azi le mai intalnesc cand ajung acasa. Acolo sunt cei mai frumosi si mai pufosi nori, cel mai frumos rasarit si cel mai cald apus de vara, acolo soarele bate doar cat sa-ti creasca si gadurile, acolo ploile de vara iti patrund pana in suflet si te spala de griji si de ganduri negre.

Acolo sunt norii si basmele mele, acolo a inceput povestea mea.

Toată lumea mâţele sus!!!

Depanand astazi amintiri cu o prietena am revenit asupra unui moment din copilaria mea indepartata care demonstreaza ca nu am toate tiglele pe casa (sau cum spune Roxana, nu am nici una…nici urma de acoperis) inca din frageda pruncie.

Si povestea incepe cu faptul ca animalul meu de companie cand eram de-o schioapa era o pisica, care pana pe la 3 ani imi era si partenera de dans avand cam aceleasi dimensiuni ca si mine. Cred insa cu tarie ca sentimentul de prietenie era unilataral eu agasand in realitate teribil acest animal (cum inca mai reusesc si cu unii oameni multi ani dupa respectivul moment).

Ei bine, intr-una din seri m-am jucat cu respectiva pisica pana cand s-a ascuns sub masa, insa spre nenorocul ei eram la fel de mica deci am urmat-o. Si eu tot pis-pis-pis iar ea se ducea si mai departe…eu pis-pis ea pleca…pana cand m-am asezat confortabil in fund sa ma odihnesc, ca eram sferica, si am horatat ca povestea nu mai poate continua asa.

Asa ca am intins o manuta dolofana dupa pis-pis sa-i explic cum stau lucrurile. Mica fiind nu am reusit sa ajung decat la coada ei ca se misca repede. Dar de coada am prins bine sa fiu sigura ca realizeaza intentia mea de o retine nitel pentru o scurta intrevedere. Mesajul ei a fost un „cccccchhhhhhhhhhhh-it” care mi-a lasat de inteles ca nu se bucura deloc sa ma revada…(oare de ce?)

2-3 ani cat aveam atunci mi-au fost suficienti sa realizez ca ala era un afront sau un atac la persoana asa ca m-am enervat si panicat in acelasi timp drept care mi s-a inclestat manuta pe coada matzii si am inceput sa urlu cat ma tinea gura si sa dau ca disperata din maini…inclusiv din mana care tinea coada. Drept urmare am fluturat saraca pisica pana ametise iar parintii mei au reusit sa se opresca din ras si sa ne desparta.

Cred ca aia a fost ultima noastra intalnire la o asemenea distanta. Dupa aceasta intamplare parintii mei s-au asigurat ca pisicile nu vor deveni o specie pe cale de disparitie la noi in curte datorita mie deci mai bine ne-ar tine departe una de alta.