Category Archives: Uncategorized

Imagine

Rasfatata Universului

woman-holding-light1Cel mai frumos lucru cand mergi mai departe, e sa privesti inapoi si sa nu te poti abtine sa zambesti! Citește în continuare

Anunțuri

Title loading…

ImageIubesc să scriu, însă în mod paradoxal, iubesc ideea de coală albă cel puţin la fel de mult. Aşadar, de fiecare dată când încep să umplu albul limitat cu şiruri de cuvinte, în mine se dă o luptă între inocenţă şi raţiune.

Poate nu are sens şi cele două nu par să se lupte. Poate in celelalte cazuri aşa şi este, cele două convieţuind. Pentru mine, raţiunea a fost mereu media între aşteptări şi realitate, între normalul social şi normalul propriu, între general şi particular. Inocenţa însă a ţinut mereu de abstract, aşa cum coala albă îmi sugerează o infinitate de posibilităţi, o infinitate de soluţii, care pe cât sunt de captivante, pe atât sunt de irelevante. Relevantul ţine de raţiune, de existentă, de…cuvinte.

Vreau sa cred că într-o zi, lupta se va transforma într-un război, războiul într-o cucerire, iar rezultatul va fi o carte care pentru mine va reprezenta esenţa unui vis împlinit. Nu visez să fiu scriitoare, neapărat. Visez doar multe coli albe, pe care voi avea puterea, inteligenţa, creativitatea şi inspiraţia să le umplu de cuvinte relevante, dătătoare de sens şi eventuale răspunsuri reale. Să rup din abstract şi infinit o bucăţică pe care să mi-o pot însuşi cu inima împăcată.

Nu visez glorie şi sesiuni de autografe. Visez însă oameni care îşi vor încheia ziua cu gândurile mele, oameni cărora le pot împărtăşi finitul meu…oameni care vor înţelege şi vor propaga DIFERENŢA.

Idealist şi naiv, visez la o lume în care peniţa mea încărcată cu cerneală ar fi putut schimba ceva şi proiectez acel ceva în prezent. Un prezent tehnologic, în care tuşul meu e la fel de virtual a şi albul şi totuşi mult mai real decât manuscrisele care dispăreau fără save draft, fără publish, fără nici măcar o vizualizare.

Luna perfecta

Cautam un refugiu afara, unde intunericul parea sa fi invelit totul in liniste.

Mintea mea avea nevoie de tacerea care lipsea cu desavarsire din tren si, asa cum fac de obicei, m-am refugiat. Oamenii ma priveau ciudat pentru ca fixam intunericul desavarsit de afara, insa daca pentru ei eram iesita din comun, eu m-am regasit mai in elementul meu ca niciodata. Din cand in cand din distanta luminite mici, izolate in campuri de bezna, saluta „trecatorii” ca mine.

De cand ma stiu mi-e teama de intuneric, dar cand merg cu trenul, noaptea, mi se pare singura constanta reala. E pauza mea dintre lumi: cea de acasa si cea de oriunde. Ea da sens calatoriei si separa prezentul de viitor.

ImageDupa o pauza de conversatie in tren ma intorc la noaptea care imi alina grijile, nebunia si haosul. Cu ochii mari si pupilele dilatate am gasit luna perfecta. Era ca un zambet dulce din partea persoanei iubite pe ascuns sau ca mangaierile care iti vindeca sufletul.

Era o luna plina pe trei sferturi, de culorile zidurilor caramizii si prafuite. O luna de un grena nostalgic, inconjurata de 3 stele ratacite. Incompleta, incorecta…era atat de departe de luna ideala, din filme, care inghite parca pamantul. Totusi, pentru mine era ca si cum sufletul meu s-a facut ghem si s-a urcat pe cer. Vibra emotie si culoare.

Eram captivata si aveam senzatia ca daca intind mana simt textura aceea de zid, de vechi, de poveste…O priveam atat de atenta incat simteam ca ma priveste la randul ei, blanda si calda, ingaduitoare si binevoitoare cu nimicnicia mea. M-am simtit muritoare, mica, neputincioasa, dar fericita. Nemurirea nu ajuta, daca nu ai suflet care sa se bucure de ea.

 

cine asterne unde dormi tu

Uneori ni se pare ca viata noastra este croiala altora, fie ca „dam vina” pe o divinitate, pe oamenii din jurul nostru sau pe mediu si factorii sai multipli. O vorba din popor spune: „cum iti asterni asa dormi!” insa cand esti in „pat” nu prea ti se pare mereu ca recunosti asternuturile. Citește în continuare

de Craciun

Asa cum fulgii pe care-i tot asteptam sunt puri, rabdatori in drumul lor spre pamant, solidari in a construi nameti si partiile pe care ne-am petrecut iernile copilariei, ingaduitori fata de pasii nostri neinduratori si consecventi, intorcandu-se la noi iarna de iarna, va doresc si voua – prietenii mei reali sau virtuali – un suflet curat, o inima linistita, ganduri constructive, un troian de amintiri frumoase, oameni buni care sa va vegheze si sa va inconjoare pretutindeni!

 

 

Sarbatori FERICITE!!!

intinsa pe podea

Nimic nu e intamplator, desi de multe ori ne inecam intr-atat simturile in derizoriu incat si ce nu e intamplator devine inutil.

Iti amintesti totusi ca ai 5 simturi de baza, dar le utilizezi atat de mecanic si doar atunci cand esti nevoit incat nici nu mai stii ca ele pot genera relaxare.

Eu de exemplu sunt preponderent vizuala: retin imagini, gandesc in imagini si visez in culori :)) (stiu ca ultima n-are nici o legatura). Apoi restul simturilor isi impart terenul de joaca in functie de context: tactil, olfactiv, gustativ… Auzul insa mi l-am izolat undeva intr-un turn pentru ca in Bucuresti e atat de mult zgomot ca e greu sa mai auzi ceva frumos din tot haosul.

Si totusi, recent, mi-am amintit de micul meu simt-sihastru. Cum? De pe podeaua unei sali de volei, intr-o noapte, cand toate luminile erau stinse. Desi suna a film de groaza nu e decat o iesire la un volei cu niste prieteni. Totusi, fara celelalte simturi totul se scufundase intr-un cu totul alt camp perceptiv.

Se auzeau voci, pasi si rezonantele ritmice ale unei mingi. De acolo de jos totul parea mult mai limpede, mult mai clar.SI cu fiecare bataie de minge eram mai departe, mai profund in universul meu. Simteam cum trepideaza lemnul de sub mine, simteam ca pana si eu rezonez la vocile din sala, simteam …si apoi doar am auzit.

De acolo de jos am reusit sa regasesc ecouri…alte mingi, alte voci, alte amintiri frumoase.

SUB- sau SUPRAestimare

De multe ori ne plangem ca suntem subestimati, ca nu suntem apreciati la adevarata noastra valoare, ca nu suntem apreciati, observati s.a.m.d.. Cred ca scenariul e diferit. La urma urmei subestimarea iti creeaza oportunitatea unei victorii usoare, iar satisfactia unei surprize (placute) este mare. Si esti motivat sa surprinzi pentru ca orgoliul tau sa strige la final: victorieeeeeee!!!!!

Cand esti supraestimat insa ti se fixeaza niste standarde inalte la care de cele mai multe ori ajungi cu greu. E magulitor, e benefic intr-o anumita masura stimei de sine, dar cand vine vorba de rezultate va trebui sa te ridici pe varfuri sau sa sari cat mai sus pentru a atinge obiectivul, pentru a nu risca sa…dezamagesti. Esti motivat (oarecum negativ, pentru ca o faci din teama de a dezamagi) sa faci si asta, deci cel mai probabil vei sari!

As vrea sa spun ca e bine sa fim realisti si sa ne apreciem la adevarata valoare, dar aceasta ca si adevarul in general e abstracta si relativa…iar adevarul absolut nu exista, ca si realitatea. Asta ar fi inutil sa punctez, asadar.

Ce voi intreba insa este: care dintre doua cazuri genereaza schimbare, care ne ajuta sa crestem mai mult?