A crede in timp implică o legătură intimă, afectivă cu acest concept în timp ce teama îmi asigură distanţa confortabilă a semi-impersonalului. Aşadar, în timp ce instinctele mele de conservare îmi şoptesc să mă tem, latura raţională mă împinge încetişor să mă autoinclud în conceptul atât de abstract.
Ca orice lucru pe care nu îl putem schimba reacţia inevitabila este aceea de a visa la cum ar fi dacă… Şi în şirul lui cum ar fi dacă intră şi timpul. Cum ar fi dacă am fi iar copii, dacă aş putea lua înapoi ce am spus, dacă aş putea repara ce am stricat, dacă…m-aş întoarce în timp. Trecutul, acea porţiune din timp pe care o păstram în cuferele minţii şi inimii noastre, e ca acele sertare pe care mama nu ne lăsa să le deschidem sau acele locuri în care tata ne interzicea să băgăm mâna când eram mici şi în faţa cărora tentaţia ne aducea mereu şi ne ţintuia ore întregi.
Timp versus fiinţă umană nu reprezintă nimic altceva decât relaţia dintre neperisabil şi perisabil. Timpul guvernează generalul în care unicitatea din noi se scufunda şi de cele mai multe ori se pierde. Timpul e un câmp de lupta între noi cei de astăzi şi noi cei care am vrea să fim, dintre ce avem şi ce am dori, dintre realitate şi visare.
Intr-un fel sau altul, cred că toate cuvintele se leagă de noţiunea de timp. Sunt un fel de rămăşite ale unui gând, ale unei idei…cuvintele sunt paşii multor minţi pe aleea secolelor. Între cuvinte şi unităţile de măsură a timpului e o relaţie interactivă. Dacă timpul promite cuvintelor să le menţină „în pas cu moda”, cuvintele promit timpului să îl redefinească, să pună la îndemâna omenirii toate resursele necesare pentru a exprima cât mai complex percepţia asupra sa.
Dacă ar fi să aleg trei cuvinte care comprimă, însă, cel mai bine modul în care mă raportez eu la timp acestea ar fi: TRECUT, MIŞCARE, MUNCĂ.
Trecutul e „-∞” pentru ideea de timp. E începutul şi totuşi continuarea, e alfa şi drumul spre omega până în punctul Y care constituie prezentul. Atât poate cuprinde cunoaşterea. Dincolo nu e decât intuiţie, speculaţii şi asteptări.
Trecutul e înţelepciunea pe care o adună clipele şi o poartă cu sine pentru clipele care vin după ele, pentru a le pregăti pentru viaţa lor de clipă. Trecutul e singurul loc mental sigur pentru că ştim deja ce s-a întâmplat şi avem toate variabilele sub control. Poate de aceea toţi vrem să ne întoarcem în trecut, acel spaţiu idealizat în care toate se întâmplau cum trebuie faţă de prezentul atât de haotic şi solicitant sau viitorul mult prea imprevizibil. Trecutul are un farmec al sau. Nu văd în trecut un loc al resemnării ci unul al începuturilor, un loc în care poate şi timpul s-a născut cândva, în care părinţii noştri erau copii iau bunicii doar părinţi, din care am mostenit milioane şi milioane de poveşti şi povestioare interesante, e cuptorul în care cresc şi se coc cele mai bune învăţăminte.
Şi astfel viitorul de azi e prezentul de maine iar când călătoria se incheie e tot prezent deci viitorul nu e decat dorinţa de a depăşi prezentul. În mod paradoxal însă pentru a ajunge la viitor nu putem avea decât prezentul la care meditam ieri. Pentru prezent nu exista un viitor, aşadar, ci doar pentru un anumit punct în trecut. Gândesc in imagini de aceea conceptele in care rationez sunt în prima fază vizuale. Trecutul este în acest caz aleea şerpuită, pe care adierile toamnei presara zeci, sute de frunze galbene iar soarele joaca şotron pe fiecare pietricică. Dar e aleea pe care mergi inainte şi niciodată înapoi. Din păcate punctul final e în spatele obiectivului deci capatul aleii e necunoscut.
Trecutul înseamnă şi munca pe care am depus-o pentru a ajunge în prezent şi tranziţia dintre ele. A trăi nu înseamnă doar a trece de la o zi la alta. Apele curgătoare trec dar nu trăiesc această trecere. Efortul pe care îl depui pentru a atinge obiectivele fiecărei zile şi modul în care foloseşti ceea ce ţi se întâmplă pentru a creşte, pentru ca mâine să fii mai mult decât ieri e ceea ce completează definiţia trăirii.
Cat despre muncă, satisfactia echivaleaza pentru mine cu acel moment in care ai terminat ce ti-ai propus, ai depus tot efortul de care esti capabil, ai reusit si inspiri adanc. Acea gura de aer e mai mult decat simplul act reflex de a inspira. E sentimentul de a merita totul, de a fi pentru o milisecunda omnipotent. Munca e puntea între ceea ce erai, ceea ce eşti şi ce vrei să fii. Devenirea înseamnă la urma urmei multă muncă pe care istoria, sora vitregă a timpului, nu o va nota neapărat ci o va păstra aşa cum folclorul pastrează basmele. Ceea ce voi fi nu e nimic altceva decât echivalentul a cât de dispusă am fost să muncesc cu şi pentru mine.
Timpul, dacă ar fi să îl personalizăm, poate fi la randul său un Sisif ce încearcă să scape de propria sa pedeapsă rostogolind greutatea infinitului şi a necunoscutului, în care se avântă clipă după clipă, peste zarea unui ACUM extrem de instabil. Pezentul e ca apa pe care nu o poţi strânge în palmă dar o poţi păstra puţin acolo.
În familia lexicală a cuvântului trecut şi în relaţie de sinonimie parţială cu mişcarea se situează trecerea. Asociez timpul ideii de trecere, dar nu orice trecere. Aşa cum spuneam timpul înseamnă deplasarea continuă între alfa şi omega dar raportându-mă la universul meu cotidian timpul îl percep ca trecerea norilor, mişcarea soarelui pe cer sau caderea stropilor de ploaie. Acesta din urma cred ca e exemplul cel mai apropiat de calatoria prin viata a uui om, de modul in care ne raportam la timp. Nu poti desprinde timpul de viata si viata de scopul existentei tale, fie ca l-ai gasit fie ca îl cauţi încă. Picăturile se nasc dintr-un condens, din trecerea norilor si coleziunea lor mai mult sau mai putin intamplatoare. Se desprind din grupul mare de picaturi si incep sa cada. Se indreapta spre pamant alaturi de multe alte picaturi fara a sti ce le asteapta acolo. Ma intreb cum ar percepe timpul un strop de ploaie? Si ajung la capăt unde se zdrobesc in multe picaturi mici pe care le absoarbe pamantul ca si cum nici nu ar fi fost.
Înţelepciunea populară ne spune că timpul vindecă rănile, că timpul nu iartă pe nimeni şi cu toate astea nimic nu e veşnic. Nici măcar timpul, cel care s-a perindat pe lângă generaţii şi generaţii, cel care a botezat în palma sa omenirea. Sau poate omenirea a botezat timpul? Practic, e aceeaşi dezbatere de genul oul sau găina fără o rezolvare suficient de satisfăcătoare să oprească speculaţiile.
Legat de perceptia proprie asupra timpului sustin varianta conform careia am fost educati sa credem in timp, sa ne intereseze cum trec secundele, sa ne pese cati ani avem, sa ne lasam constransi de reperele temporare, sa ne dezarmam in fata unui element pe care nu il poti controla.
Si daca timpul e circular si nu poate scapa de propria lui cursa? Daca timpul fuge de el insusi iar noi nu suntem decat martori oculari care vor zace sub anonimat? Si cum stiu ca timpul meu e timpul altcuiva? Se spune ca in vechime oamenii traiau mult mai mult? Si pe modelul „cat de mare e un ou mic?” nu pot sa nu intreb: timpul lor si timpul nostru e acelasi? Poate timpul a devenit mai nerabdator cu sine insusi si de aceea anii nostri trec mai repede, zilele sunt mai scurte, anii abia daca ii observi si cand obosesti sa nu stii unde au trecut toate te opresti din tot si te intrebi cand si unde s-au dus toate.
Poate ca timpul sta în această simpla interogatie tardiva. Oricum, parerea unui muritor despre timp este ca bulele din apa minerala: credem ca trebuie sa stea in apa si cu toate astea ies mereu la suprafata.
