negotiable truths

“Reality” can easily slide in your mind and insert there the idea of truth. School teaches you that universe has certain absolute truths, that there are axioms and irrefutable statements.

Growing up with all these you stop wondering at a certain point, you shut down your curiosity and limit your creativity until you reach the point where you are told that questions are the key to knowledge and there is nothing that multiple perspectives can’t change or solve.

At the time I’m writing this I’m watching the bubbles from my glass of beer climbing upwards. I might just as well be the only (sober) person contemplating alcohol in order to think about truths. After all, I am having a beer…

I find believing , simply believing, a very hard thing to do. I can believe in people, in feelings, in emotions…but vague believes are way to complicated for me. But everything proves itself to be vague in the end and the whole reality is nothing more but a bunch of negotiable truths.

Why negotiable?

Because they work pretty much like this:

1) first, we give up a bit on what we believe to be real in order to reach a common ground;

2) secondly, we push people around to accept or to come to the same meaning for “reality” as we did, so that we wouldn’t need to doubt our own choices;

3) the third step consists in setting so often middle lines, and common truth grounds that we can never know what was real in the beginning;

4) last step is simple and painful: the attempt to remember who you are/ were!

Some things are not negotiable and that is why I dare to believe what I say, to respect what I think and express my appreciation towards what I like. World is a manipulative playground but my mind can just as well do its best in throwing the ball back, out of my court.

simboluri ascunse

Viata iti rezerva mereu suprize, ascunse in cele mai neasteptate momente ale calatoriei tale, ca si cum ar fi totul inca un produs Nintendo. Asa se explica de ce emotiile au semnificatii si intensitati diferite pentru oameni diferiti, iar ceea ce ne face unici nu sunt doar niste linii pe piele ci sentimentele pe care invatam sa le cultivam…sau nu.

Asa ajungem sa atribuim diverse intelesuri universului si sa credem ca ne-am definit realitatea “comuna”, fiind defapt oar un unghi, o abordare personala…o perspectiva. Si atunci folosim ca repere pentru a nu ne incurca unii pe altii SIMBOLURI.

Eu cred in doua categorii de astfel de simboluri, in functie de “publicurile” lor:

a) simboluri de masa/ grupuri/ echipe – menite sa creeze coeziune si sa consolideze mesajele care se transmit uni- sau bidirectional;

b) simboluri de suflet/ intime/ “exclusiviste” – care au semnificatie doar pentru cateva persoane care atribuie respectivului lucru o serie de trairi, emotii, sentimente.

Desi am crescut cu frica de a iesi in fata, am crescut educandu-ma sa vreau si sa reusesc sa o fac. Si nu e nimic mai plin de satisfactii decat sa iesi in fata si sa poti exprima un cuvant al carui inteles e accesibil doar catorva oameni, probabil cu adevarat doar celui care exprima si celui caruia ii este adresat, dar pe care sa-l aprecieze cu totii.

Nu demult am iesit in fata sa spun aparent un simplu “multumesc”, insa am certitudinea ca toate cuvintele din spatele acestui simbol au ajuns unde trebuiau.

In momente ca astea te bucuri ca poti sa spui fara cuvinte lucruri din suflet, de suflet…pentru suflet.

2010

In primul rand, LA MULTI ANI tuturor si sa aveti parte de un an presarat de idei bune, momente potrivite si trenuri care trec des prin gara voastra cu destinatia fericire. Iar pe langa toate astea, multa sanatate, ca sa va puteti bucura de tot ce e frumos in jurul vostru.

Pentru prima zi din an vreau sa visam impreuna la un an plin, la o luna grozava, la o saptamana extraordinara DAR cel mai important…anul acesta va doresc sa va treziti mereu cu gandul ca ziua pe care o incepeti TREBUIE sa fie cea mai buna din an.

Ziua incepe acum si se termina cand incepe o alta zi, deci va doresc cat mai multe clipe cu folos, magie si fericire.

de sireturi

Toata seara de astazi mi-am innodat sireturile, iar daca stau sa ma gandesc mai bine toata ziua am facut acelasi lucru dar in alt fel.

M-am trezit ca sa opresc o alarma pentru ca eram prea obosita dupa care m-am trezit injurandu-ma ca am oprit aceeasi alarma si am visat doar ca am si reprogramat-o. Asadar, am intarziat…dar eu oricum cred ca si la nastere am iesit tarziu.

Apoi am alergat la o intalanire …defapt am alergat pana la taxi dupa care am stat timp de aproape o ora sa fac caii-caii pentru ca atat am facut de la Tei la Rosetti. Intalnirea a mers perfect multumita unui om deosebit pe care daca-l mai mentionez mult pe-aici o sa-mi fac o pagina intitulata MONUMENT special pentru el ).

Apoi o pauza, niste plati pe fuga prin oras si inca o mica repriza de hahait cu colegii si prietenii mei de la munca. Inca o intalnire, apoi fuguta acasa si de-acasa fuguta la volei. Poate din cauza celor doar doi covgiri si a jumatatii de ciocolata pe care reusisem sa le mananc din fuga astazi sau a lipsei de somn am cam mers in marsalier. Acum, ajunsa acasa, trebuie sa fac curat si sa imi fac bagajul pentru ca maine plec acasa.

Cu toate astea…“maine iti citesc blogul sa vad cum exprimi ce faci acum!”.

Asta e lucrul pe care l-am auzit in seara asta si care m-a facut sa realizez ca n-am mai scris nimic de multisor si ca din fuga am uitat sa fac ceva care ma defineste…sa scriu ce simt!!!

Ei bine, păsă ,  pescuiam ganduri cu sireturile, asta faceam cand ai venit la mine! Asa intinsa pe banca, cu genunchii pe piept si adidasii ridicati ma gandeam la ziua de azi, la cea de ieri…cea de maine s.a.m.d. Pescuiam ganduri si senzatii. Astazi incercam sa imi aud motorul si sa innod sireturi cu puterea mintii.

Sunt atat de multe lucruri pe care nu stiu sa le fac, sunt atat de multe lucruri pe care nu am timp sau bani sa le fac, sunt atat de multe pe care nu o sa apuc sa le spun astazi, anul asta, viata asta…si nu pot sa nu regret ca oricum/ orice as face ceva imi scapa sau imi lipseste. Gatesc execrabil, dar pana si eu realizez ca din reteta vietii mele ceva lipseste si nu o sa fiu siropoasa sa spun ca e dragostea pentru ca nu cred ca asta e musai lucrul care ma repara sau ma “ridica”. Mai exact , ca de sfarsit de an, vreau sa scriu ceva ce am realizat de mult dar nu am spus-o sau scris-o niciodata.

Undeva acolo in sireturile si in motorul meu am un nod, un blocaj pe care nu pot decat sa il constat pentru ca nu stiu de unde vine, in ce consta exact sau ce l-a generat. Stiu doar ca e ceva si e acolo. Nu stiu, nici macar ,daca data viitoare cand o sa-mi pun genunchii pe piept si o sa-mi spanzur adidasii de campul vizual al celorlalti o sa am si o solutie, dar stiu ca unii dintre oamenii care citesc blogul meu ar putea avea niste ipoteze.

Asa ca nod… si de la capat!

intinsa pe podea

Nimic nu e intamplator, desi de multe ori ne inecam intr-atat simturile in derizoriu incat si ce nu e intamplator devine inutil.

Iti amintesti totusi ca ai 5 simturi de baza, dar le utilizezi atat de mecanic si doar atunci cand esti nevoit incat nici nu mai stii ca ele pot genera relaxare.

Eu de exemplu sunt preponderent vizuala: retin imagini, gandesc in imagini si visez in culori ) (stiu ca ultima n-are nici o legatura). Apoi restul simturilor isi impart terenul de joaca in functie de context: tactil, olfactiv, gustativ… Auzul insa mi l-am izolat undeva intr-un turn pentru ca in Bucuresti e atat de mult zgomot ca e greu sa mai auzi ceva frumos din tot haosul.

Si totusi, recent, mi-am amintit de micul meu simt-sihastru. Cum? De pe podeaua unei sali de volei, intr-o noapte, cand toate luminile erau stinse. Desi suna a film de groaza nu e decat o iesire la un volei cu niste prieteni. Totusi, fara celelalte simturi totul se scufundase intr-un cu totul alt camp perceptiv.

Se auzeau voci, pasi si rezonantele ritmice ale unei mingi. De acolo de jos totul parea mult mai limpede, mult mai clar.SI cu fiecare bataie de minge eram mai departe, mai profund in universul meu. Simteam cum trepideaza lemnul de sub mine, simteam ca pana si eu rezonez la vocile din sala, simteam …si apoi doar am auzit.

De acolo de jos am reusit sa regasesc ecouri…alte mingi, alte voci, alte amintiri frumoase.