Tag Archives: viata

Confesiuni de martora

Astazi am fost martora pentru prima data in viata mea la ceva important.

E o senzatie…interesanta, cel putin, sa stii ca poti fi atat de util. In acelasi timp, cu cat momentul e mai sensibil cu atat incepi sa ai emotii…sa-ti urce inima in gat, sa traiesti mai intens totul…creierul (pentru posesori 😛 ) incepe sa secrete un cocktail de toata frumusetea: endorfina, adrenalina etc.

Si e cu atat mai de impact cand vezi ca oamenii direct implicati sunt relaxati si tu traiesti de parca ai fi SI in locul lor. Dar in locul LOR e bine sa ajungi o singura data si pentru asta sa te pregatesti cat mai putin, dar cand o faci sa fie cat mai sincer.

:)) NU am asistat la nici o fapta ingrozitoare:)) ci la cununia unor buni prieteni, la care am fost prima data matora cu semnatura si toate alea. E emotionant sa vezi cum oamenii din jurul tau devin o familie, cum domnisoarele devin doamne si cum isi iau ei inima in dinti si spun DA cu atata curaj, desi isi asuma niste NECUNOSCUTE si niste responsabilitati: pentru totdeauna? la bine si la rau? Pana si notiunea de „casatoriti” e abstracta… cand nu stii alta varianta de a fi decat cum esti atunci, acolo.

Felicitari Irina si Tudor!!!!

Si  mesajul meu pentru voi e :

„Vesnicia e un tren care a plecat din tari indepartate si gari necunoscute. Felicitari: astazi ati castigat o calatorie dus intors la vagonul restaurant! Savurati specialitatile casei si bucurati-va din plin de calatorie pentru ca fiecare statie care urmeaza e o surpriza!”

One tip for the future – Kurt Vonnegut

Am vazut acest video cand eram in anul intai de facultate si inca de atunci rezoneaza in colturile constientului si, probabil, subcontientului meu.

In ultima vreme insa e din ce in ce mai prezent in ceea ce fac. Poate pentru ca am descoperit secretul „sunscreen” sau pentru ca e foarte realist si educa mai mult decat comportamente: educa perspective.

Merita urmarit atent si pana la final, dupa care astept comentariile voastre:

O viata de…dat cu banul!

Am auzit si folosit de multe ori expresii ca: „nu m-am nascut ieri”, „am trait/vazut multe la viata mea” sau, varianta lipsita de orice forma de modestie, dar cu o tenta eleganta, „ma simt mai matura decat par”.

Le multumesc parintilor mei, insa, ca m-au creat si educat cu instincte de felina si reusesc sa cad in picioare de cele mai multe ori. Am totusi senzatia ca au hotarat sa ma educe in stilul asta dupa ce m-au scapat de vreo doua ori in cap, ca n-am toate piulitele pe unde am auzit ca ar trebui sa fie.

Astazi ajung sa constat, asadar, ca am o viata plina. Si cand spun plina ma refer la toti oamenii faini, la toate locurile in care am ajuns si la care altii doar viseaza, la dorintele pe care mi le-am pus la stele cazatoare si mi s-au implinit, la faptul ca am invatat multe si inca mai invat, la faptul ca iubesc si sunt iubita, ca imi place ce fac pe plan profesional, am hobby-uri si pasiuni s.a.m.d.  DAR si la faptul ca am crescut o mare parte a vietii mele printre straini, ca am plans de multe ori fara sa ma auda nimeni, ca am crezut ani de-a randul ca viata mea e mai dramatica decat a altora sau ca sunt o ghinionista incurabila, ca m-am confruntat cu situatii legate de care majoritatea isi da doar cu parerea, ca am castigat mai toate lucrurile si abilitatile pe care le posed si rareori mi-a picat ceva „din cer”. Pana aici nimic neobisnuit, comun chiar pentru unii dintre noi, infim pentru altii.

Acum am ajuns, insa, sa constat cat de mare e presiunea afirmatiilor de mai sus si ce „costuri” implica multe dintre experientele astea. Cred in legea compensatiei pentru ca daca nu as crede m-as simti nefericita si as pierde din vedere lucrurile bune din balanta aceasta.

Spun de multe ori in gluma ca sunt o supravietuitoare si pot infrunta multe in mod curajos si matur. In realitate nu stiu daca maturitatea vine din cum infrunti ci din cum inveti sa previi situatii neplacute, iar capacitatea de a fi o supravietuitoare ca si cazutul in mod repetat in picioare are efecte asupra felului meu de a fi si nu e scutit de anumite „dureri”.

Risc macar o luxatie mica de caracter sau sa mi se distruga articulatiile gandirii (nu e asa mare pericolul din moment ce am exersat si caderea in cap:P). Si apoi, nu stii niciodata pana la ce inaltime esti in siguranta sau daca vei reusi sa „supravietuiesti” cu aceasta abilitate de a cadea in picioare.

Am renuntat insa sa ma tem de multe si am invatat tot cam pe-atunci cum se da cu banul. Am exersat intens luarea de decizii proaste asa ca acum exersez o modalitate aleatorie de a lua deciziile: ban sau pajura?

Si daca spre sfarsitul anului trecut spuneam ca mi-am batut recordul si m-am mutat de 4 ori, anul asta sunt pe cale sa o iau de la capat 😉 si prospectez a doua mutare. Partea interesanta e ca daca multi se sperie mie deja a inceput sa mi se para distractiv. Si cel mai amuzant e ca abia am terminat de despachetat o ultima cutie acum vreo cateva zile :D.

Viata ca forma de arta, partea aII-a

„As vrea sa fiu alaturi de tine!”giving-is-good

„As vrea sa fiu umarul pe care sa plangi!”

„As vrea sa te pot ajuta!”

„As vrea sa iti pot lua durerea sau sa o impartim…”

Eu nu vreau lucrurile astea… pentru ca cei care ma iubesc si pe care ii iubesc, cei care tin la mine si la care tin nu sunt niciodata departe.

Nu am nevoie de un umar pe care sa plang pentru ca daca o fac, va fi din mers…nu stau pe loc sa sufar, prefer sa ma opresc cand sunt fericita. Am oameni care sa ma imbratiseze, dar mai nou incerc sa admit ca fericirea e ceva ce castigi nu cersesti in doze mici…deci imbratisez eu atunci cand au altii nevoie. Nu cred ca poti fi vreodata ajutat daca nu te ridici tu mai intai sa te ajuti, altfel e ca si cum ai turna apa intr-un recipient spart sau ai picta cu acuarela in ploaie.

Si mai mult, nu vreau sa-mi impartaseasca ceilalti durerea ci fericirea, pentru ca raniti suntem cu totii insa fericiti putini ne mai amintim sa fim.

Lectia mea de viata…e viata insasi.

Am incredere in tine

Deci pot avea incredere in mine…

Am publicat acest post intr-o alta forma acum putin timp insa atunci cand am regasit aceasta replica in cuvintele cuiva foarte drag mi-am spus ca merita sa revin asupra lui.

Increderea in oameni are la baza increderea in sine. Stiu cine sunt, stiu ce pot si pana unde pot ajuta pe cineva, stiu cat de isteata sunt si ce imi lipseste, stiu care imi sunt defectele si calitatile.

De aceea nu imi e teama sa am incredere in oameni pentru ca stiu la fel de bine ca sunt capabila sa imi aleg prietenii, sa imi creez contexte in care sa cresc si in care cei din jurul meu se dezvolta, stiu ce le pot oferi si ce nu, stiu ca daca ma tem astazi ma voi teme si maine, atunci uit sa traiesc si imi voi invata copiii doar sa se teama.

Avem suficienti oameni care se tem, care sunt prea precauti, care evita sa exprime ce gandesc de teama sa nu fie ridicoli sau neclari…si ii apreciez sincer pentru asta iar uneori chiar ma identific cu unul din ei, insa mi s-a spus candva ca a judeca este procesul prin care iti omori propriul potential si inca mai integrez informatia asta in stilul meu de viata.

Societatea secolului XXI uita uneori sa ne invete acesta scurta dar foarte valoroasa lectie: increderea in sine are la baza puterea de a avea incredere in oameni la modul general, de a crede in ceilalti mai intai.

Si daca TU crezi in ce cred eu, atunci iti multumesc si poti lasa un semn pentru ca lectia sa inceapa aici.

Viata ca forma de arta – partea I

A trai„A se afla în viaţă; a exista, a vieţui.” (DEX)

A trai e perceput ca un gest/ act reflex. Traim pentru ca s-a intamplat sa aparem in aceasta lume si sa ne desfasuram in paralel sau consecutiv cu alte persoane. Dintre aceste persoane unii ne sunt convietuitori, altii predecesori si unii urmasi.

Prin traditie predecesorii se respecta, contemporanii de exploreaza/ exploateaza (in functie de filosofia fiecaruia de viata) iar urmasii se critica.

Din fericire putini vad continuitatea dintre cele 3 faze si putini se simt ca facand parte din acest act reflex global, din existenta generala.

A exista = „A fi, a se afla, a se găsi în realitate; a trăi, a se manifesta” (DEX)

Aici apare, asadar, o chestiune de nuanta. Nu toti cei care traiesc exista sau nu toti cei care exista traiesc. Tine de vointa si perspectiva fiecaruia. Traiesc pentru ca imi utilizez existenta ca o resursa inconstetabila si inalienabila si exist pentru ca stiu de ce si pentru ce traiesc, stiu spre ce ma indrept.

Sunt parte integrata a ciclului „te nasti-cresti-mori” doar ca realizez ca nici una dintre acestea nu se intampla oricum. M-am nascut pentru niste oameni care probabil au fost surprinsi de modul si rapiditatea cu care am crescut si cresc. Faptul ca totul se intampla repede nu insemana ca e un proces lipsit de directie: cresc pentru a creste, asa cum parintii mei m-au iubit pentru a putea iubi la randul meu oamenii, m-au invatat cum si ce sa invat din toate si mi-au dat puterea de a-i face pe altii puternici. De la prietenii/ prietenele mele am invatat diferenta dintre existenta si devenire, dintre a sprjini pe cineva si a-ti insusi libertatea cuiva si dintre a crede in cineva si a face oamenii raspunzatori de ce refuzi tu insuti sa vezi.

Si ca orice vietuitoare voi muri, dar din moment ce aleg cum sunt am deja certitudinea ca am ales cum nu voi mai fi candva. Lucrurile frumoase nu dispar niciodata, deci oamenii care iubesc sa traiasca pleaca dar nu mor.