Stiu ca probabil suna cel putin absurd si ar putea fi cu usurinta privit ca un titlu ce se doreste a fi amuzant. Ei bine, nu e!
Viata mea, mai exact viitorul meu, a avut intotdeauna o putere de revelare extraordinara printr-o simpla privire pe fereastra potrivita, in momentul potrivit. Nu stiu ce anume voi face peste un an, doi, trei. Dar pot simti daca lucrurile se vor indrepta sau nu, daca va fi bine sau nu in viitorul apropiat, daca cerul meu urmeaza sa se insenineze sau nu.
Totul a inceput in copilaria mea cand imi asteptam parintii in casa bunicilor. Uneori intarziau ceea ce ma facea sa ma ingrijorez si sa privesc indelung pe geam, in asteptarea unui semn ca au sosit. Dar stiam de cele mai multe ori ca vor veni repede, ca vor mai intarzia…ca totul e bine.
Poate e si un reflex pe care l-am dezvoltat in timp, nu pot sti sigur, insa mare parte a adolescentei mele am neglijat acest aspect privind fugitiv pe fereastra ca pe o necesitate a privirilor mele de a se asigura ca au verificat si acel unghi.
Asadar, intre varsta de 6-7 ani si cea de 17-18 ani, nu am decat un vis cu o fereastra a unui balcon care dadea spre cer…un cer albastru superb si cativa nori pufosi. Fereastra nu dadea in cer, ci doar cerul se vedea. Un cer apropiat, curat si sincer. Un cer numai al meu.
Cand am plecat spre Bucuresti cautam ceva. Cand m-am intors cu adevarat prima oara…ma cautam pe mine. Dar nu oricum, nu oriunde. Ci pe geamul unei masini sau pe geamurile trenurilor. Vreme indelunga priveam amestecul acela de dealuri calde si nori plini de incredere in ei insisi, de natura curata si vant indraznet. M-am regasit candva si am realizat ca nu voi fi niciodata o fiinta “de campie”. Eu iubesc copiii care alearga veseli si oamenii care rad fara sa le fie teama de norme de conduita, iubesc apusurile peste culmi si plimbarile pe strazi care urca si coboara, la fel ca si gandurile mele.
Am uitat sa mentionez cum m-am regasit. Parintii mei au reconstruit casa in care crescusem. Nu mai am balconul acela imens, dar am o terasa mare si un dormitor cu o vedere pe geam spre…toata copilaria mea. Nu cred ca pot gasi cuvintele care sa ilustreze verdele acela pe care l-am iubit atatia ani si cand nu l-am mai avut am inceput sa-l urasc fara nici o explicatie. Ei bine l-am regasit…pe el, pe mine. L-am regasit in crengutele marului pe care-l scuturam cand veneam de la scoala in clasa a 3-a, in vita de vie pe care o asteptam mereu cu nerabdare sa se coaca, in geamurile casei bunicilor care se vad perfect dn casa mea si care erau imbracate pe vremea cand bunica mea era in viata cu perdele de un alb impecabil. Pe geamul acesta se vede tot. Dar din pacate sunt cateva lucruri care nu se mai pot vedea pentru ca nu mai sunt decat in ochii si mintea mea.
Poate ca in copilaria mea am fost prea receptiva la filmele cu „fericire de Hollywood” sau poate e ceva mai mult pe lume decat sa ma uit pe geam ca sa vad.
I'm blogging it! 