Tag Archives: amuzant

teoria turmei de…neuroni

Revin cu un post pe care il datorez unei geniale prietene si…colege de banca :D, dar si unei nopti cu lichior de visine.

Ei bine nu am stiut niciodata ca bautele pot fi ataaaat de educative. Dar la ultima Tisa m-a invatat o teorie utila pentru gandirea intregii umanitati. Ei bine teoria ei e o analogie intre o turma de bizoni si o turma de…neuroni.

Teoria turmei de bizoni spune ca membrii turmei isi vor adapta ritmul la cel mai lent dintre membrii sai. Dat fiind ca pradatorii vor prinde intotodeauna cel mai lent memebru al turmei inseamna ca aceasta isi va mari constant ritmul, penultimul membru fiind mai rapid decat ultimul.

Daca alcoolul et al disctrug neuronii cu siguranta ii va distruge pe cei mai lenti dintre ei, asadar si creierele noastre vor fi mai eficiente.

Bineinteles, aceasta teorie porneste de la prezumtia ca noi toti avem o turma de neuroni…ceea ce e relativ si ca procesul de selectie e periodic nu permanent. Oricum, pe noi doua ne-a ajutat sa dormim noaptea si…sa bem ziua =))!

O viata de…dat cu banul!

Am auzit si folosit de multe ori expresii ca: „nu m-am nascut ieri”, „am trait/vazut multe la viata mea” sau, varianta lipsita de orice forma de modestie, dar cu o tenta eleganta, „ma simt mai matura decat par”.

Le multumesc parintilor mei, insa, ca m-au creat si educat cu instincte de felina si reusesc sa cad in picioare de cele mai multe ori. Am totusi senzatia ca au hotarat sa ma educe in stilul asta dupa ce m-au scapat de vreo doua ori in cap, ca n-am toate piulitele pe unde am auzit ca ar trebui sa fie.

Astazi ajung sa constat, asadar, ca am o viata plina. Si cand spun plina ma refer la toti oamenii faini, la toate locurile in care am ajuns si la care altii doar viseaza, la dorintele pe care mi le-am pus la stele cazatoare si mi s-au implinit, la faptul ca am invatat multe si inca mai invat, la faptul ca iubesc si sunt iubita, ca imi place ce fac pe plan profesional, am hobby-uri si pasiuni s.a.m.d.  DAR si la faptul ca am crescut o mare parte a vietii mele printre straini, ca am plans de multe ori fara sa ma auda nimeni, ca am crezut ani de-a randul ca viata mea e mai dramatica decat a altora sau ca sunt o ghinionista incurabila, ca m-am confruntat cu situatii legate de care majoritatea isi da doar cu parerea, ca am castigat mai toate lucrurile si abilitatile pe care le posed si rareori mi-a picat ceva „din cer”. Pana aici nimic neobisnuit, comun chiar pentru unii dintre noi, infim pentru altii.

Acum am ajuns, insa, sa constat cat de mare e presiunea afirmatiilor de mai sus si ce „costuri” implica multe dintre experientele astea. Cred in legea compensatiei pentru ca daca nu as crede m-as simti nefericita si as pierde din vedere lucrurile bune din balanta aceasta.

Spun de multe ori in gluma ca sunt o supravietuitoare si pot infrunta multe in mod curajos si matur. In realitate nu stiu daca maturitatea vine din cum infrunti ci din cum inveti sa previi situatii neplacute, iar capacitatea de a fi o supravietuitoare ca si cazutul in mod repetat in picioare are efecte asupra felului meu de a fi si nu e scutit de anumite „dureri”.

Risc macar o luxatie mica de caracter sau sa mi se distruga articulatiile gandirii (nu e asa mare pericolul din moment ce am exersat si caderea in cap:P). Si apoi, nu stii niciodata pana la ce inaltime esti in siguranta sau daca vei reusi sa „supravietuiesti” cu aceasta abilitate de a cadea in picioare.

Am renuntat insa sa ma tem de multe si am invatat tot cam pe-atunci cum se da cu banul. Am exersat intens luarea de decizii proaste asa ca acum exersez o modalitate aleatorie de a lua deciziile: ban sau pajura?

Si daca spre sfarsitul anului trecut spuneam ca mi-am batut recordul si m-am mutat de 4 ori, anul asta sunt pe cale sa o iau de la capat 😉 si prospectez a doua mutare. Partea interesanta e ca daca multi se sperie mie deja a inceput sa mi se para distractiv. Si cel mai amuzant e ca abia am terminat de despachetat o ultima cutie acum vreo cateva zile :D.

Si cand da norocul peste tine…

Mda…am promis asa ca uite vine urmatorul post din seria peripetiilor dupa care voi raspunde si la o leapsa.

telepatie la porumbeiStiti cand va spune cate cineva ca atunci cand calci in oarecare chestii moi si in general nelalocul lor e semn ca ai noroc?  Reactia generala e: „mda…de maine ca azi m-am norocit suficient cu asta…” sau undeva in zona asta cu replici care pot veni cu subtitrari necenzurate dar pe care nu le voi dezvolta aici si acum.

Bun! Cert e ca de obicei dai tu peste acest gen de noroc…si mai rar el peste tine, ca in cazul meu.

Totul a inceput intr-o dupa amiaza de vara…si s-a terminat tot atunci ca nu a durat mult transferul de…noroc. Ma intorceam din Mall Vitan alaturi de un voluntar din aceeasi fundatie in care eram si eu la vremea respectiva.

Distrata, prinsa in discutie, gesticulam de zor si ma amuzam pe marginea zilei care credeam eu era pe cale sa se termine.

In acelasi timp undeva la cate sute de metri altitudine aceleasi zburatoare puse pe shotii  probabil aveau o discutie de genul:

P1: „Hai sa vedem care nimereste azi un fraier?!” 

P2: „Hai ma…fraier am avut si ieri!!!Hai incercam ceva mai amuzant, cum ar fi o FRAIERA.”

P1: „Bine, bine…uite, aia!?”

P2: „Nuuu…aia de se agita mult ca sa vada toata lumea!”

Cazura deacord si la scurt timp P1 si P2 (adik cei doi porumbei) au trecut la fapte. Mai exact, fix cand ajusesem in statia de autobuz din Universitate, PLINA OCHI, fata mea vesela pana atunci a luat in spatiu un gainat. M-am ingalbenit si apoi inverzit ca sa camuflez „evenimentul” dupa care juma de ora m-am tot sters.

De atunci cand ma rog sa am noroc a doua zi mentionez cand si in ce forma il vreau. Mai bine la pachet decat pe loc ;)…

Toată lumea mâţele sus!!!

Depanand astazi amintiri cu o prietena am revenit asupra unui moment din copilaria mea indepartata care demonstreaza ca nu am toate tiglele pe casa (sau cum spune Roxana, nu am nici una…nici urma de acoperis) inca din frageda pruncie.

Si povestea incepe cu faptul ca animalul meu de companie cand eram de-o schioapa era o pisica, care pana pe la 3 ani imi era si partenera de dans avand cam aceleasi dimensiuni ca si mine. Cred insa cu tarie ca sentimentul de prietenie era unilataral eu agasand in realitate teribil acest animal (cum inca mai reusesc si cu unii oameni multi ani dupa respectivul moment).

Ei bine, intr-una din seri m-am jucat cu respectiva pisica pana cand s-a ascuns sub masa, insa spre nenorocul ei eram la fel de mica deci am urmat-o. Si eu tot pis-pis-pis iar ea se ducea si mai departe…eu pis-pis ea pleca…pana cand m-am asezat confortabil in fund sa ma odihnesc, ca eram sferica, si am horatat ca povestea nu mai poate continua asa.

Asa ca am intins o manuta dolofana dupa pis-pis sa-i explic cum stau lucrurile. Mica fiind nu am reusit sa ajung decat la coada ei ca se misca repede. Dar de coada am prins bine sa fiu sigura ca realizeaza intentia mea de o retine nitel pentru o scurta intrevedere. Mesajul ei a fost un „cccccchhhhhhhhhhhh-it” care mi-a lasat de inteles ca nu se bucura deloc sa ma revada…(oare de ce?)

2-3 ani cat aveam atunci mi-au fost suficienti sa realizez ca ala era un afront sau un atac la persoana asa ca m-am enervat si panicat in acelasi timp drept care mi s-a inclestat manuta pe coada matzii si am inceput sa urlu cat ma tinea gura si sa dau ca disperata din maini…inclusiv din mana care tinea coada. Drept urmare am fluturat saraca pisica pana ametise iar parintii mei au reusit sa se opresca din ras si sa ne desparta.

Cred ca aia a fost ultima noastra intalnire la o asemenea distanta. Dupa aceasta intamplare parintii mei s-au asigurat ca pisicile nu vor deveni o specie pe cale de disparitie la noi in curte datorita mie deci mai bine ne-ar tine departe una de alta.

La bara…in RATB

Anii mei de studentie nu prea abunda in povesti cu petreceri dubioase si betii inopinante (ele exista dar in „cantitati” moderate) dar au cu siguranta suficiente povesti cu nota cel putin penibila.

Acesta scurta relatare este despre prima mea calatorie din Unirii  spre Nerva (fiind de foarte putin timp in Bucuresti si neavand nimic de-a face cu statiile RATB din zona respectiva).

Acum cei care stau sau circula prin Bucuresti cu autobuzul stiu ca in Unirii statiile sunt apropiate si daca nu stii exact care de unde sa iei si ce anume, risti smult sa te urci intr-un mijloc de transport in comun fara sa verifici „intentiile sale” de a te duce la destinatie.

Atunci patesti ca mine si mergi pana ti se face somn in directia gresita; in cazul meu au fost vreo 8 statii spre Izvor. In cele din urma mi-am facut curaj si am intrebat daca respectivul autobuz ajung in Nerva si mi s-a raspuns sec: „NU, coboara aici si intreaba ce merge!”.

Zis si facut! Cobor si intreb…si intreb…si intreb…si in cele din urma dupa ce trec vreo 3 autobuze se hotarasc unii ce autobuz merge spre Nerva, mai exact ala care era deja in statie.

Atunci fug spre el si dau sa urc! Si stiti barele alea de metal din mijlocul treptelor la unele autobuze? Ei eu am pus un picior in dreapta barei, timp in care s-a inchis si usa din respectiva parte astfel incat urmatoarea miscare nu putea fi decat sa pun celalat picior in stanga…si usa m-a urmat.

A se nota ca autobuzul era plin iar daca inca nu e foarte clara imaginea, cand a plecat autobuzul EU eram cu fundul intre usi si cu bara de pe scari intre picioare…iar mai sus pe scara erau numai tipi, ca un dat al sortii, care ranjeau cu satisfactia ca a meritat sa circule cu RATB-ul daca au trait s-o vada si pe asta…

Bineinteles eram toate culorile complementare insa, spre norocul meu, greutatea si dimensiunile mele imi permit sa imi scot fundul din asemenea spatii si sa il plasez in contexte mai decente langa un scaun.

De-atunci insa, intreb de 2 ori inainte sa urc intr-un mijloc de transport in comun si slava domnului, nu prea mai sunt autobuze cu bara pe scari ;).