Category Archives: Povestile unui peripatitor

La bara…in RATB

Anii mei de studentie nu prea abunda in povesti cu petreceri dubioase si betii inopinante (ele exista dar in „cantitati” moderate) dar au cu siguranta suficiente povesti cu nota cel putin penibila.

Acesta scurta relatare este despre prima mea calatorie din Unirii  spre Nerva (fiind de foarte putin timp in Bucuresti si neavand nimic de-a face cu statiile RATB din zona respectiva).

Acum cei care stau sau circula prin Bucuresti cu autobuzul stiu ca in Unirii statiile sunt apropiate si daca nu stii exact care de unde sa iei si ce anume, risti smult sa te urci intr-un mijloc de transport in comun fara sa verifici „intentiile sale” de a te duce la destinatie.

Atunci patesti ca mine si mergi pana ti se face somn in directia gresita; in cazul meu au fost vreo 8 statii spre Izvor. In cele din urma mi-am facut curaj si am intrebat daca respectivul autobuz ajung in Nerva si mi s-a raspuns sec: „NU, coboara aici si intreaba ce merge!”.

Zis si facut! Cobor si intreb…si intreb…si intreb…si in cele din urma dupa ce trec vreo 3 autobuze se hotarasc unii ce autobuz merge spre Nerva, mai exact ala care era deja in statie.

Atunci fug spre el si dau sa urc! Si stiti barele alea de metal din mijlocul treptelor la unele autobuze? Ei eu am pus un picior in dreapta barei, timp in care s-a inchis si usa din respectiva parte astfel incat urmatoarea miscare nu putea fi decat sa pun celalat picior in stanga…si usa m-a urmat.

A se nota ca autobuzul era plin iar daca inca nu e foarte clara imaginea, cand a plecat autobuzul EU eram cu fundul intre usi si cu bara de pe scari intre picioare…iar mai sus pe scara erau numai tipi, ca un dat al sortii, care ranjeau cu satisfactia ca a meritat sa circule cu RATB-ul daca au trait s-o vada si pe asta…

Bineinteles eram toate culorile complementare insa, spre norocul meu, greutatea si dimensiunile mele imi permit sa imi scot fundul din asemenea spatii si sa il plasez in contexte mai decente langa un scaun.

De-atunci insa, intreb de 2 ori inainte sa urc intr-un mijloc de transport in comun si slava domnului, nu prea mai sunt autobuze cu bara pe scari ;).

Cand PI nu mai e un simbol ci o necesitate!

Am promis de mult ca o sa incep sa scriu pataniile mele pentru ca sunt multe si au amuzat persoane „fara numar, mar, ar, rr” cu ele. Acest lucru pentru ca atrag diverse situatii si incidente, toate datorandu-se Dumenzeului meu care are un simt al umorului deosebit de bine dezvoltat.

Si prima intamplare din aceasta categorie, care probabil e si cea mai recenta, are legatura cu jobul meu, nou la momentul respectiv, intr-o companie de training. Mai exact lucrez in PR si vanzari.

Si vine un moment in viata fiecarui agent de vanzari cand trebuie sa mearga la prima sa intalnire de afaceri. Iar ca o dovada a faptului ca eu eram imbracata ca o domnisoara si pe tocuri, a fost o dimineata ploioasa in care toate bancile erau ude iar colega mea a intarziat JUMATATE DE ORA de se plictisesera si floraresele de la gura de metrou din Eroilor (unde asteptam) de mine.

Trecand peste acest aspect, insa, am reusit sa ne urcam intr-un taxi in cele din urma si sa ajungem in apropierea locului de intalnire. Cum in pofida intarzierilor am ajuns nitel mai devreme am hotarat sa coboram inainte de punctul de intalnire sa bem o cafea, urmand sa ne deplasam pe jos restul de metri (aparent putini) care ne mai ramasesera.

Singurul aspect care ne-a scapat a fost directia…astfel incat dupa ce ne-am cofeinizat bine am luat-o la pas pe o straduta care devenea din ce in ce mai interesanta intrucat tocurile mele erau deja pe jumatate in molozul rezultat din lucrarile de reconsolidare. Si ca sa fie treaba treaba se saptau si santuri in care lucrau cu sarg niste „domni”, pana in momentul in care subsemnata a trebuit sa treaca peste. A se intelege ca se schimbase punctul de interes…si poate am uitat sa mentionez ca eram imbracata in fusta.

Dupa ce m-am facut ca semaforul si am traversat (parcursesem pana in acest moment cateva sute de metri din aceasta strada in lucru) colega mea care se presupunea ca stie incotro mergem se opreste si intreaba unde era defapt punctul nostru de destinatie.

Raspunsul, insotit de un ranjet de satisfactie ai acelorasi muncitori, a fost: „Pai, VA INTOARCETI si in capat faceti dreapta…”. Am ras 5 minute in continuu pana am ajuns din nou la santul cu pricina unde nenea ma astepta binevoitor si pe pozitii, si apoi iar pana in capatul strazii. Cu pantofii in intregime murdari de noroi la acest moment am ajuns la biroul cu pricina si multumesc cui a inventat servetelele umede…ca altfel ne opreau aia la poarta.

Bunnn…am intrat, ne-am facut comode in sala de asteptare unde am servit o apa (a se nota ca mai bausem una la cafeaua dinainte, ca de obicei beau cafeaua cu apa alaturi). Incepe intalnirea si ma hotarasc sa mai beau o cafea deci inca o apa. Emotii nu prea mai aveam multe dar ma incerca din ce in ce mai tare un alt sentiment. Atat de tare incat dupa vreo 2 replici am inceput sa tac malc fiindca ma concentram din rasputeri sa lupt impotriva vointei propriului organism.

Discutia a curs totusi datorita colegei mele si cand erau in miezul problemei undeva intre ele se ridica timid o manuta, care din pacate imi apartinea. Amandoua se intorc spre mine pline de nadejde, asteptand cu atentie sporita sa aduc un aport de informatie si consistenta conversatiei. In locul acestei replici inteligente am scheunat mai mult un „imi cer scuze, unde e toaleta” care a avut ca prim raspuns o scanteie in ochii persoanei care mi-a dat indicatiile ce imi amintea foarte tare de clasicul =)) din YM.

Cand m-am intors toata in culorile semaforului aveam deja temeri sa mai intervin sa nu se transpuna in realitate acel =)) asa ca am lasat aceasta „interventie” sa fie unica in respectiva intalnire.

Acestea fiind spuse ne-am intors la birou si fac haz de necaz si in ziua de azi…diferenta constand ca nu mai beau apa inainte de intalniri ;).

Senzatii extreme din varful tocului

De cand ma stiu am avut oarecare inclinatii artistice. Nu creez arta dar o consum. Adica mama mi-a spus ca si gatitul e o arta deci e legitim sa spun ca eu ma incadrez la categoria consumatoari de arta. 😉

Si apoi, ma pot considera si critic de arta caci toti romanii avem un talent inascut pentru aceasta activitate. Cred ca din punctul asta de vedere nu e alt popor care sa „stie” mai bine cum ar trebui sa-si faca altii treaba. Am putea fi Curte de Arbitraj International daca nu am fi atat de usor de categorisit ca fiind corupti si comunisti.

Ei bine, din tot spiritul meu artistic la balet nu m-am gandit niciodata serios sa ma inscriu. Dar Dumnezeul meu, care e special prin faptul ca are un simt al umorului deosebit, s-a gandit ca adevaratele talente se descopera in cele mai neasteptate momente.

Acum aproximativ o saptamana cei din Bucuresti stiu ca a nins foarte tare de s-au blocat toate strazile si era super nebunie. Ei bine, la ora 18.00 totul era sub un strat considerabil de ninsoare, trotuarele erau patinoare fiindca un prim strat se topise iar apoi a inghetat sub fulgii care tot picau din cer cu nemiluita. Si ningea de spuneai ca suntem in povestile la gura sobei de cand eram mici. Fulgi mari, rafale puternice… masini multe si blocate pe strada, claxoane cate incapeau in peisaj si calatori numai cat sa iti dea de banuit ca nu e pustiu orasul.

Ei bine, daca nu ati realizat unde ma incadram eu va spun acum. Eu eram unul dintre putinii trecatori de care radea lumea care se uita linistita de pe geam. Eram singura care se putea nimeri pe vremea aia sa se duca pana in Povernei (care e intre Romana si Victoriei, Bucuresti), la facultate, sa predau o traducere. Mai exact, eram singura fiinta capabila sa se nimereasca pe tocuri, oarecum eleganta cu o geanta care avea in ea pe langa laptop si alte muuulte minunatii plus poseta, si intr-un puloveras de simteam fiecare adiere pana in adancul sufletului. Deci va puteti imagina cat de dezechilibrata eram si cat de caraghioasa…si cat balet am facut pana la destinatie.

Era sa pic de cel putin 10 ori pana la facultate si mai aveam si o senzatie acuta ca voi ramane fara toc. Si nu ma gandeam decat ca daca era sa ma duc de pamant nu mai aveam unde ateriza. Adica eram asa de incarcata ca ori cadeam pe laptop ori peste poseta (in care aveam telefonul si alte minuni care nu trebuiau strivite). Pe scurt, eram asa batuta de soarta ca imi venea sa ma pun in fund si sa plang, ca nici nu vedeam bine incotro de cat ningea.

Si am ajuns in cele din urma la facultate. Am predat traducerea. Si spre surprinderea mea aveam ambele tocuri plus zapada pe mine cat sa fac niste omuleti.
Daca ati crede ca aici se termina povestea va inselati. De la facultatea am zis ca iau un taxi inapoi. Si dupa ce am sunat jumatate de ora in continuu incat am invatat pe de rost toate melodiile robotului companiilor de taxi am renuntat si m-am intors spre metrou, respectiv spre casa tot pe jos.

Cand am intrat in scara blocului, insa, mi s-a umplut paharul. O doamna extrem de binevoitoare m-a intrebat (desi abia respiram si eram verde-albastra de cat ma concentrasem sa nu-mi rup gatul): „Dumnezeule, cum ai reusit sa mergi pe tocurile alea pe vremea asta? Eu era sa cad in ghete!!!”

1-0 pentru Doamne-Doamne…