vise sub inventar


Cand te nasti esti nemultumit de faptul ca ti se rapeste comoditatea de a primi totul de-a gata, insa ar trebui in mod normal sa fii inconjurat de oameni care sa te ajute sa iti infrunti greutatile aferente fiecarei varste cu usurinta. Asa faci fata cu bine primilor pasi, primilor dintisori, primelor cuvinte, primei zile de gradinita sau de scoala, primei note mici, primului examen, primei iubiri…

Dar cresti facand in permanenta dictari cu tine insuti, ca in clasa intai. Iti dictezi o lista de vise pe care la sfarsit le evaluezi sa vezi care au ajuns pe coala ta imaginara cu bine si care nu, ca peste ani buni sa reevaluezi si sa tragi linie.

Tu iti amintesti la ce visai cand erai copil?

Eu imi amintesc ca visam sa schimb lumea si sa fiu magica pe la 6-7 ani (dincolo de ceea ce mi se spunea ca vreau sa fiu si anume doctorita). Pe la 9 ani visam sa fiu profesoara iar pe la 10 ani visam ca o sa fiu o persoana importanta, dar nu-mi era clar ce anume. In jurul varstei de 14 ani spuneam ca vreau sa fiu translator ca sa pot cunoaste cat mai multi oameni si sa calatoresc. Apoi am vrut sa fiu psiholog pe la 16 ani. La 18 ani am decis ca pana voi termina facultatea voi fi calatorit si voi avea un job care sa-mi permita sa imi ajut familia si sa stau comfortabil. La 19 am decis ca vreau sa fac o facultate in domeniul comunicarii iar pe la 20 imi propuneam sa imi deschid propria agentie de publicitate…mai tarziu de PR …acum de organizari evenimente. Visez sa fac atat de multe pentru ceilalti incat pentru mine nu vreau decat stabilitate…si puterea de a visa mereu.

Si totusi mi se pare din ce in ce mai greu sa imi las loc de vise irealiste sau de perspective idealiste.

Nu am mai scris de ceva vreme pentru ca am ales sa nu o fac si pentru ca nu am putut. Pentru mine doliul e o perspectiva, pe care aleg sa o reduc la un snur negru la incheietura si o scurta tacere. Nu simt nevoia sa impart cu toti ceilalti tristetea, ba mai mult cred ca oamenii care zambesc in preajma mea sunt modul meu de a merge inainte si de a fi mandra la sfarsitul zilei. Simt totusi nevoia sa ma scuz fata de mine ca am renuntat sa scriu, desi este unul dintre lucrurile care ma definesc…

…iarna asta mi se pare cea mai lunga dintre toate iernile pe care le-am trait vreodata…poate pentru iarna asta zapada nu s-a asternut ca in iernile trecute peste pamant si atat. Anul asta fulgii s-au intrecut in a-mi acoperi sperante, vise, obiective…si oameni la care tin, dar nu mai sunt aici (insa stiu ca trebuie sa fie linistiti).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s