Monthly Archives: octombrie 2009

personal till the last drop

Cand eram mica imi petreceam ore in sir privindu-i pe tatal si fratele meu mai mare jucand sah. Uneori sacrificam chiar temele cu riscul de a fi pedepsita ca sa stau acolo si sa…privesc. Si nu ma fascina atat jocul cu piesele cat jocul ideilor, al tacerilor sau al revoltei din privirile amandurora cand pierdeau o piesa sau isi dadeau sah-mat. Primul contact direct cu acest joc cred ca a fost pe la varsta de 6-7 ani, cand la dorinta mea am vrut sa joc. Stiam deja mutarile, insa tehnica si strategia unui joc de sah imi erau straine…si asa au ramas.

Prima senzatie langa piesele acelea aranjate frumos a fost ca sunt puternica. Erau asezate intro ordine clara, dar eu alesesem culoarea, eu le mutam…eu guvernam jocul pana cand… am inceput sa le pierd. Cand situatia s-a agravat si aveam mai putine piese tatal meu a vrut sa imi explice ce faceam gresit si cum pot sa-mi pastrez piesele pe masa, insa nicioadata nu mi-a placut sa fiu invatata prin a mi se spune ci prin a face. Asa ca am refuzat! Am mers mai departe, am pierdut jocuri la rand, la un momentdat tatal meu a inceput sa joace mai rar cu mine pentru ca eram incapatanata si nu ma dezvoltam. Si intr-o zi am decis ca motivul pentru care eu nu pot excela  la sah (si poate suna ca o scuza jalnica, dar asa vad eu lucrurile) e pentru ca nu pot sa ma detasez de fiecare piesa si sa vad imaginea de ansamblu. Pentru mine conteaza fiecare piesa, fie el pion, tura, cal, nebun, rege sau regina.

Cand am crescut mi-am descoperit noi limite: nu ma uit la filme de groaza pentru ca ma sperii mult prea tare, nu las prietenii sa-mi descrie dureri pentru ca empatizez atat de puternic incat de obicei reusesc sa imi insusesc aceste stari, nu ma duc la inmormantari decat daca e absolut necesar pentru ca plang pana mi se face rau…in mare, reusesc sa duc totul la extrem si ma implic mult prea mult. Dar la sfarsitul zilei, cand ma asez in pat simt ca imi apartin in intregime. Ca fiecare nuanta din mintea si sufletul meu e a mea si nu a unui univers impersonal, rece, insensibil.

Am crescut cu intrebari sau afirmatii de genul:„Nu mai lua totul atat de personal! Era o gluma!”; „Te consumi degeaba, fii mai indiferenta!”; „Chiar crezi ca are rost sa suferi atata pentru un lucru atat de mic?”; „Te identifici prea mult cu personajul!”; „Nu crezi ca ar trebui sa te detasezi putin de context?” ; „Iei dezbaterea prea personal!” ; „Eseul tau a fost prea personal. Incearca sa scrii fara a implica emotii!”; „Incearca sa fii mai rationala!”.

Raspunsul meu la toate acestea: stiu sigur ca intr-o zi va aparea acea raza care va lumina universul meu. Si atunci cei care si-au pastrat si cultivat culorile din sufletul lor vor radia, ca palcurile de flori intr-un camp. Cei care „au tuns iarba”, ca sa fie totul impecabil… se vor putea bucura cel mult de culoarea gazonului.

poveste fara sfarsit…

As vrea sa incep sa povestesc un basm, dar nu asta e acum in mintea mea. Din contra!

Povestea mea fara sfarsit e despre legaturi de suflet, intinse pana acolo unde distanta e irelevanta si cuvintele isi pierd rostul. Una dintre aceste legaturi este cu familia mea, care e in tot ce fac si tot ce simt. Nu-mi amintesc daca am spus pana acum dar am doi frati mai mari si niste parinti rari, extrem de rari. Noi ne-am nascut la diferente de 5 ani iar asta ne-a facut putin diferiti de ceilalti frati care se joaca unii cu altii pe parcursul copilariei, care vad in fratii lor o prezenta fizica mai mult decat un perment suport afectiv, nu am avut prea multi prieteni comuni (mai degraba amici comuni sau cunostinte), nu am avut aceeasi gasca (poate fratii mei, dar toti 3 sigur nu)…

Am avut si vom avea mereu in comun 3 lucruri esentiale: ne-am nascut ca sa tinem unul la celalalt, avem niste parinti extraordinari care ne-au invatat ca lucrurile mari se simt indiferent de ce e in jur si apoi mai avem in comun un trecut, acelasi trecut la care ne intoarcem ori de cate ori e nevoie si reusim sa ne jucam astazi cum nu ne jucam atunci, reusim sa fim astazi impreuna pentru zilele in care nu am fost.

Lucrurile astea insa…nu se intampla ca in restul cazurilor, stand toti in jurul mesei sau intalnindu-ne. Noi am crescut la distante de ani si kilometri, insa astazi cand m-am maturizat suficient mi-am dat seama ca am ramas mereu la apropierea unui gand. Imi iubesc ambii frati la fel, insa cel mai mare e mai patern cu mine, iar cel mijlociu mai … copil.

Povestea mea fara sfarsit e despre fratele meu mijlociu: el e singurul om din lume cu care pot vorbi fara cuvinte cand vrem, singurul om din lume al carui zambet poate insenina si furtuni sau a carui tristete ma doare pana la incheieturile gandirii. Si el a plecat astazi…iar! De fiecare data cand pleaca… raman asa, ca acum, inapoi in trecut  la acele amintiri pe care le avem impreuna, sau la cele pe care n-am reusit sa le avem inca. Nu mi-am dorit nimic niciodata decat imi doresc sa se opreasca intr-o zi in loc si sa spuna: „Gata, sunt fericit! Voi ramane aici!”. Oriunde ar fi acel aici, fericirea lui e unul dintre acele lucruri pe care cand le numesc isi pierd valoarea. Nu pot explica legatura aceasta si nici nu o pot tempera astfel incat sa nu ma afecteze.

Ceea ce pot face e ca de fiecare data cand pleaca sa ma rog ca drumul sau sa ajunga acolo unde il asteapta oameni buni si momente fericite, pentru ca asa gandurile lui vor hrani gandurile mele si vom fi amandoi fericiti…oricand, oriunde.

fotografii la care tin

emotions that nurture emotions

Rainbow-kids-714Hi, I’m here! I am inside you. I am so…shiny! I wish you would see me more often and pay more attention to what I tell you.

I was there when you cuddled in your mother’s womb and I was there when you first touched your parents skin. I was there when you were crying as well as when you laugh.

You may not remember the way you felt when your mom first hugged you, when her tears poured on your skin and her exhausted, slightly scared eyes wrapped you in the most tender looks you may ever be wrapped in.I was there when your dad squeezed you like a lime fruit to show all his affection at once, when your brother or sister said they loved you first.

Unfortunately I was there when you lost your bike, when you failed the exams, when you fell or when you got depressive because your girlfriend/boyfriend left you. I was there when they all yelled at you, when the world seemed like a storm…I was there, I am here, you never lost me…

because I am your emotions!

I’d go for 50% pleasure