poveste fara sfarsit…


As vrea sa incep sa povestesc un basm, dar nu asta e acum in mintea mea. Din contra!

Povestea mea fara sfarsit e despre legaturi de suflet, intinse pana acolo unde distanta e irelevanta si cuvintele isi pierd rostul. Una dintre aceste legaturi este cu familia mea, care e in tot ce fac si tot ce simt. Nu-mi amintesc daca am spus pana acum dar am doi frati mai mari si niste parinti rari, extrem de rari. Noi ne-am nascut la diferente de 5 ani iar asta ne-a facut putin diferiti de ceilalti frati care se joaca unii cu altii pe parcursul copilariei, care vad in fratii lor o prezenta fizica mai mult decat un perment suport afectiv, nu am avut prea multi prieteni comuni (mai degraba amici comuni sau cunostinte), nu am avut aceeasi gasca (poate fratii mei, dar toti 3 sigur nu)…

Am avut si vom avea mereu in comun 3 lucruri esentiale: ne-am nascut ca sa tinem unul la celalalt, avem niste parinti extraordinari care ne-au invatat ca lucrurile mari se simt indiferent de ce e in jur si apoi mai avem in comun un trecut, acelasi trecut la care ne intoarcem ori de cate ori e nevoie si reusim sa ne jucam astazi cum nu ne jucam atunci, reusim sa fim astazi impreuna pentru zilele in care nu am fost.

Lucrurile astea insa…nu se intampla ca in restul cazurilor, stand toti in jurul mesei sau intalnindu-ne. Noi am crescut la distante de ani si kilometri, insa astazi cand m-am maturizat suficient mi-am dat seama ca am ramas mereu la apropierea unui gand. Imi iubesc ambii frati la fel, insa cel mai mare e mai patern cu mine, iar cel mijlociu mai … copil.

Povestea mea fara sfarsit e despre fratele meu mijlociu: el e singurul om din lume cu care pot vorbi fara cuvinte cand vrem, singurul om din lume al carui zambet poate insenina si furtuni sau a carui tristete ma doare pana la incheieturile gandirii. Si el a plecat astazi…iar! De fiecare data cand pleaca… raman asa, ca acum, inapoi in trecut  la acele amintiri pe care le avem impreuna, sau la cele pe care n-am reusit sa le avem inca. Nu mi-am dorit nimic niciodata decat imi doresc sa se opreasca intr-o zi in loc si sa spuna: „Gata, sunt fericit! Voi ramane aici!”. Oriunde ar fi acel aici, fericirea lui e unul dintre acele lucruri pe care cand le numesc isi pierd valoarea. Nu pot explica legatura aceasta si nici nu o pot tempera astfel incat sa nu ma afecteze.

Ceea ce pot face e ca de fiecare data cand pleaca sa ma rog ca drumul sau sa ajunga acolo unde il asteapta oameni buni si momente fericite, pentru ca asa gandurile lui vor hrani gandurile mele si vom fi amandoi fericiti…oricand, oriunde.

Anunțuri

2 responses to “poveste fara sfarsit…

  1. e genul de text pe care ti-l doresti citit atunci cand esti cu tine, discutand in monologuri lungi. E relaxant ca un drum de tara prafuit, in iulie sau poate ca o ulcica de lut plina de parfumul amintirilor de odinioara. Este pata de culoare care se furiseaza pe rochitele fetelor si lumineaza zburdalnic in inocenta privirii lor….esti TU.

  2. Multumesc! Comentariul tau inseamna mult pentru mine…simbolizeaza certitudinea ca mai sunt oameni care viseaza in culori si ca m-am inconjurat de persoane deosebite.
    Te mai astept oricand pentru o plimbare in iulie pe un drum prafuit de tara!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s