Un pas in spate, ca sa vad mai bine


Daca miercuri printam, capsam, imi stabileamintalniri, sriam advertoriale, dadeam teleoane si trimiteam mail-uri joi….joi mi s-a spus ca nu fac nimic bine… S-au spus multe defapt dar restul sunt de poveste…

Joi am fost nevoita, asadar, sa-mi dau demisia.

Joi seara am plans, vineri mi-am terminat treaba, mi-am eliberat biroul si am mai plans putin iar sambata impachetam ca sa ma mut.

Duminica eram deja mutata iar luni ma sunau fostii mei sefi sa ma intrebe de ce am plecat…ca si cum tot ce s-a spus a fost apa de ploaie, ca si cum nu imi era suficient ca ma dureau si neuronii si ultima particica din suflet dupa cat de greu mi-a fost sa ma desprind si sa plec, ca si cum eu eram nerecunoscatoare pentru lucrurile minunate care…nu m-au facut niciodata sa zambesc din toata inima pentru ca imi erau date ca unui catel, ca si cum…ca si cum nu eram destul de la pamant.

Am spus ca nu ma mai intorc si marti a fost liniste. Miercuri trebuia sa fie confeinta pentur care am muncit cam o luna dar nu a fost numele meu in mape, nu a fost numele meu nicaieri si nici eu nu am fost acolo. Mi-am pastrat mintea amortita pana azi special ca sa nu o iau razna, ca sa nu ma asez in genunchi in mijlocul case si sa plang pana a douzi cand m-as trezi tot pe jos. Iar astazi…cand am venit de la facultate…am aflat lucruri foarte interesante.

Mai aveam aparent o sansa, pe care nu am cerut-o, de a ma intoarce la birou pana vineri. Nu am intins mana sa cer niic dar au facut-o altii pentru mine…si aparent sansa expirase. intr-un fel sau altul am cazut din nou desi abia daca facusem un pas inainte.

Si mi se explica apoi ca as fi putut ramane inca 3 zile pana la conferinta, as fi putut sa mai astept cateva luni pana la licenta…si intreb acum de ce nu as fi putut astepta inca cativa an poate muream sau o luam razna ca doar aveam obiective atat de scurte: cateva zile, cateva luni.

Sunt zile pe care le-am tot trait, sunt luni pe care le-am tot urat, sunt rani pe care le-am tot suportat si mi le-am vindecat singura, sunt toate ale mele si de ce nu vrea nimeni sa asculte si clopotelulde final? De ce nu ma crede nimeni cand spun ca zilele alea ar fi fost luni si lunile ar fi fost ani si EU? Eu unde am ramas in planurile astea? Daca atunci cand am spus ca nu mai puteam mi s-a spus nu e adevarat ce optiune mi-a ramas? Tot sub talpile cuiva, tot sub patronajul tacut al ceea ce mi se tot spune ca „ar fi bine”, „as fi putut face” sau „ar fi trebuit” sa fac.

NU VREI SA STII CE SIMT PENTRU CA NU MAI SIMT NIMIC! MI-AU AMORTIT PARTICULELE SUFLETULUI SI NU SE MAI PRODUC ACELE MINIFENOMENE NUMITE: „simtaminte”!

Vreau sa dorm!!! Vreau sa…nu mai vreau nimic!

Anunțuri

One response to “Un pas in spate, ca sa vad mai bine

  1. un pas in spate … un pas spre dreapta , si asa mai departe , se chiama tango , e nevoie de 2 :D.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s