Imi ghicesc viitorul in ferestre

Stiu ca probabil suna cel putin absurd si ar putea fi cu usurinta privit ca un titlu ce se doreste a fi amuzant. Ei bine, nu e!

Viata mea, mai exact viitorul meu, a avut intotdeauna o putere de revelare extraordinara printr-o simpla privire pe fereastra potrivita, in momentul potrivit. Nu stiu ce anume voi face peste un an, doi, trei. Dar pot simti daca lucrurile se vor indrepta sau nu, daca va fi bine sau nu in viitorul apropiat, daca cerul meu urmeaza sa se insenineze sau nu.

Totul a inceput in copilaria mea cand imi asteptam parintii in casa bunicilor. Uneori intarziau ceea ce ma facea sa ma ingrijorez si sa privesc indelung pe geam, in asteptarea unui semn ca au sosit. Dar stiam de cele mai multe ori ca vor veni repede, ca vor mai intarzia…ca totul e bine.

Poate e si un reflex pe care l-am dezvoltat in timp, nu pot sti sigur, insa mare parte a adolescentei mele am neglijat acest aspect privind fugitiv pe fereastra ca pe o necesitate a privirilor mele de a se asigura ca au verificat si acel unghi.

Asadar, intre varsta de 6-7 ani si cea de 17-18 ani, nu am decat un vis cu o fereastra a unui balcon care dadea spre cer…un cer albastru superb si cativa nori pufosi. Fereastra nu dadea in cer, ci doar cerul se vedea. Un cer apropiat, curat si sincer. Un cer numai al meu.

Cand am plecat spre Bucuresti cautam ceva. Cand m-am intors cu adevarat prima oara…ma cautam pe mine. Dar nu oricum, nu oriunde. Ci pe geamul unei masini sau pe geamurile trenurilor. Vreme indelunga priveam amestecul acela de dealuri calde si nori plini de incredere in ei insisi, de natura curata si vant indraznet. M-am regasit candva si am realizat ca nu voi fi niciodata o fiinta “de campie”. Eu iubesc copiii care alearga veseli si oamenii care rad fara sa le fie teama de norme de conduita, iubesc apusurile peste culmi si plimbarile pe strazi care urca si coboara, la fel ca si gandurile mele.

Am uitat sa mentionez cum m-am regasit. Parintii mei au reconstruit casa in care crescusem. Nu mai am balconul acela imens, dar am o terasa mare si un dormitor cu o vedere pe geam spre…toata copilaria mea. Nu cred ca pot gasi cuvintele care sa ilustreze verdele acela pe care l-am iubit atatia ani si cand nu l-am mai avut am inceput sa-l urasc fara nici o explicatie. Ei bine l-am regasit…pe el, pe mine. L-am regasit in crengutele marului pe care-l scuturam cand veneam de la scoala in clasa a 3-a, in vita de vie pe care o asteptam mereu cu nerabdare sa se coaca, in geamurile casei bunicilor care se vad perfect dn casa mea si care erau imbracate pe vremea cand bunica mea era in viata cu perdele de un alb impecabil. Pe geamul acesta se vede tot. Dar din pacate sunt cateva lucruri care nu se mai pot vedea pentru ca nu mai sunt decat in ochii si mintea mea.

Poate ca in copilaria mea am fost prea receptiva la filmele cu „fericire de Hollywood” sau poate e ceva mai mult pe lume decat sa ma uit pe geam ca sa vad.

despre suflet…despre culori

In urma cu ceva timp intr-un context mai mult sau mai putin didactic mi s-a cerut sa scriu un eseu intitulat: “Cum ar fi daca am purta sufletele la vedere?”

Gandindu-ma la ce am scris atunci cred ca am renuntat prea repede la subiectul “culorile sufletelor”. Cred ca sufletele se imbraca cu sentimente si se accesorizeaza cu emotii si ganduri. Dar nimic din toate astea nu poate schimba culoarea sufletului. Un suflet e ca inelele care reflecta trairi (…si care stiu ca se bazeaza pe temperatura corpului).

Insa noi nu avem o singura traire si nu ne limitam la un singur sentiment, asa ca de multe ori sufletele noastre zac intr-o dezordine absoluta, abia zarindu-se de sub vraful de lucruri si emotii inutile. Ce rost are sa te temi de lucruri inevitabile sau sa suferi pentru oamenii care nu merita? Ce rost are sa inchizi in tine suferinte cand poti sa le exprimi? Ce rost are sa tii lucrurile bune doar pentru tine si sa zambesti singur(a)? Ce rost are sa iubesti discret daca ajungem cu totii sa iubim?

Toate astea ne inconjoara acum fara sa le vedem, dar le percepem si le transmitem in tot ceea ce facem. Eu fac ordine si am pastrat culorile frumoase, sincere. Si pe zi ce trece sufletul meu e mai frumos imbracat si e legat de emotii simple dar puternice, de ganduri bune si de durata, de astazi!

Al tau ce culoare are?

in timp…dar din pacate doar in timp

Se spune ca nimic nu e cu adevarat intamplator in viata unui om, ca toate se leaga intre ele daca stii cum sa le privesti …iar uneori trebuie sa fii intr-un anumit punct pentru a putea vedea aceste lucruri.

Nu intamplator, asadar, prin liceu am dat peste urmatorul fragment de Jorge Luis Borges care a insemnat si inseamna destul de mult pentru mine:

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete…ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri …si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.

Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, toate se invata doar cu timpul… “

Respectul meu celor care se ghideaza deja dupa astfel de principii!

gasca mea e RAZNAAAA!!!

Uite, ei sunt o parte mica din oamenii care alcatuiesc cea mai tare gasca !

Confesiuni de martora

Astazi am fost martora pentru prima data in viata mea la ceva important.

E o senzatie…interesanta, cel putin, sa stii ca poti fi atat de util. In acelasi timp, cu cat momentul e mai sensibil cu atat incepi sa ai emotii…sa-ti urce inima in gat, sa traiesti mai intens totul…creierul (pentru posesori ) incepe sa secrete un cocktail de toata frumusetea: endorfina, adrenalina etc.

Si e cu atat mai de impact cand vezi ca oamenii direct implicati sunt relaxati si tu traiesti de parca ai fi SI in locul lor. Dar in locul LOR e bine sa ajungi o singura data si pentru asta sa te pregatesti cat mai putin, dar cand o faci sa fie cat mai sincer.

) NU am asistat la nici o fapta ingrozitoare:)) ci la cununia unor buni prieteni, la care am fost prima data matora cu semnatura si toate alea. E emotionant sa vezi cum oamenii din jurul tau devin o familie, cum domnisoarele devin doamne si cum isi iau ei inima in dinti si spun DA cu atata curaj, desi isi asuma niste NECUNOSCUTE si niste responsabilitati: pentru totdeauna? la bine si la rau? Pana si notiunea de “casatoriti” e abstracta… cand nu stii alta varianta de a fi decat cum esti atunci, acolo.

Felicitari Irina si Tudor!!!!

Si  mesajul meu pentru voi e :

“Vesnicia e un tren care a plecat din tari indepartate si gari necunoscute. Felicitari: astazi ati castigat o calatorie dus intors la vagonul restaurant! Savurati specialitatile casei si bucurati-va din plin de calatorie pentru ca fiecare statie care urmeaza e o surpriza!”