Meditatii dintr-o ceasca de cafea, partea a 2-a
Nu mai am ceasca si nu mai vreau cafea…Imi face rau la inima ca si fostul meu job.
Acum exact o saptamana m-am lasat de…compromisuri. Nu plec fruntea cand stiu ca am dreptate si mi s-a spus ca sunt iresponsabila, nerecunoscatoare, neprofesionista (azi) etc. etc., dar tot astazi am aflat cu adevarat ca sunt cine vreau sa fiu.
Nu vand idei la mana a doua, nu imi vand principiile in portii mici, nu donez inteligenta, nu fac gesturi caritabile fata de oameni de nimic, nu cred in basme ci in oameni, nu ma las dresata dar invat foarte repede lucrurile bune, nu lustruiesc orgolii…
Voi creste mare si voi reusi pentru simplul fapt ca sunt eu! Am crescut si pana acum si am reusit pe acelasi motiv! Si pentru ca am sprijinul unor oameni extraordinari.
Daca sunt pusa in fata alegerii: “my way or highway” voi alege intotdeauna cea de-a doua varianta pentru ca in momentul afirmarii acestor 2 optiuni se subintelege inutilitatea prezentei mele in acel loc. E un risc pe care mi-l asum…
M-am lasat de sporturi extreme:
- m-am lasat de un job care imi dadea dureri de cap;
- am renuntat sa ma lupt cu ideile fixe ale celor care nu inteleg in ce anume consta “binele lor”;
- am renuntat sa mai vreau ceva pana nu obtin tot ce-mi doresc (si poate suna absurd din afara dar…am renuntat si sa incerc sa ma fac inteleasa);
- am renuntat sa imi calc pe suflet;
- am renuntat sa imi creez singura probleme.
Pas cu pas..incet incet voi creste!
Un pas in spate, ca sa vad mai bine
Daca miercuri printam, capsam, imi stabileamintalniri, sriam advertoriale, dadeam teleoane si trimiteam mail-uri joi….joi mi s-a spus ca nu fac nimic bine… S-au spus multe defapt dar restul sunt de poveste…
Joi am fost nevoita, asadar, sa-mi dau demisia.
Joi seara am plans, vineri mi-am terminat treaba, mi-am eliberat biroul si am mai plans putin iar sambata impachetam ca sa ma mut.
Duminica eram deja mutata iar luni ma sunau fostii mei sefi sa ma intrebe de ce am plecat…ca si cum tot ce s-a spus a fost apa de ploaie, ca si cum nu imi era suficient ca ma dureau si neuronii si ultima particica din suflet dupa cat de greu mi-a fost sa ma desprind si sa plec, ca si cum eu eram nerecunoscatoare pentru lucrurile minunate care…nu m-au facut niciodata sa zambesc din toata inima pentru ca imi erau date ca unui catel, ca si cum…ca si cum nu eram destul de la pamant.
Am spus ca nu ma mai intorc si marti a fost liniste. Miercuri trebuia sa fie confeinta pentur care am muncit cam o luna dar nu a fost numele meu in mape, nu a fost numele meu nicaieri si nici eu nu am fost acolo. Mi-am pastrat mintea amortita pana azi special ca sa nu o iau razna, ca sa nu ma asez in genunchi in mijlocul case si sa plang pana a douzi cand m-as trezi tot pe jos. Iar astazi…cand am venit de la facultate…am aflat lucruri foarte interesante.
Mai aveam aparent o sansa, pe care nu am cerut-o, de a ma intoarce la birou pana vineri. Nu am intins mana sa cer niic dar au facut-o altii pentru mine…si aparent sansa expirase. intr-un fel sau altul am cazut din nou desi abia daca facusem un pas inainte.
Si mi se explica apoi ca as fi putut ramane inca 3 zile pana la conferinta, as fi putut sa mai astept cateva luni pana la licenta…si intreb acum de ce nu as fi putut astepta inca cativa an poate muream sau o luam razna ca doar aveam obiective atat de scurte: cateva zile, cateva luni.
Sunt zile pe care le-am tot trait, sunt luni pe care le-am tot urat, sunt rani pe care le-am tot suportat si mi le-am vindecat singura, sunt toate ale mele si de ce nu vrea nimeni sa asculte si clopotelulde final? De ce nu ma crede nimeni cand spun ca zilele alea ar fi fost luni si lunile ar fi fost ani si EU? Eu unde am ramas in planurile astea? Daca atunci cand am spus ca nu mai puteam mi s-a spus nu e adevarat ce optiune mi-a ramas? Tot sub talpile cuiva, tot sub patronajul tacut al ceea ce mi se tot spune ca “ar fi bine”, “as fi putut face” sau “ar fi trebuit” sa fac.
NU VREI SA STII CE SIMT PENTRU CA NU MAI SIMT NIMIC! MI-AU AMORTIT PARTICULELE SUFLETULUI SI NU SE MAI PRODUC ACELE MINIFENOMENE NUMITE: “simtaminte”!
Vreau sa dorm!!! Vreau sa…nu mai vreau nimic!
please, let me fly!
Please let me fly, just let me fly,
There’s no more tears that I could cry,
There’s no more ways that I could die,
Just let me fly!
Please let my wings go reach the sky
And let ME fall though it’s so high
I need to know, I need to sigh,
But all in all I need to fly.
Please let me fly, just let me fly,
There’s no more tears that I could cry,
There’s no more ways that I could die,
Just let me fly!
Eu, degetica si zana zorilor
Bun, in seria asta voi scrie despre ce a insemnat viata mea in ultimele saptamani. Nu am mai scris pe blog despre lucrurile care imi plac sau ce fac ca sa “imi castig existenta” ci cate putin despre facultate si opinii sau eseuri cu si despre valori la care ader sau nu.
“Eu, degetica si zana zorilor” se refera la cat lucru manual am bagat eu zilele astea, la cat de matinala am fost la servici…adica orele diminetii la care paraseam biroul deci prietena mea, zana zorilor, clar m-a invidiat.
Ei bine lucraz ca PR ca o companie de imobiliare si in ultimele zile asta e tot ce apuc sa fac. E enorm de mult de munca, mai ales ca suntem si dezvoltatori mai nou. Iar luna asta (martie) avem 3 evenimente importante: un targ acum de pe 5-9 martie in care nu voi fi prezenta (slava domnului) pentru ca subiectul este strict tehnic sau tehnologic si avem oameni care chiar se pricep la asta, apoi o conferinta pe 12 martie la Marriott si o gala tot la Marriott, la care suntem sponsori principali.
Este foarte important de stiut ca abia dupa data de 18 februarie am aflat ca vom intra in gala deci trebuia sa facem conferinta inainte…dar dupa 9…si a fost pe 12. Cam de pe 20, care-va-sa-zica, lucram zi-lumina si noapte-intuneric, pe modelul farmaciilor non-stop (adik mai mult decat celelalte farmacii dar in nici un caz 24 de ore din 24). Un alt aspect interesant este urmatorul: in materie de functii integrate doar multifunctionala noastra de la birou ma ia. Fac PR, marketing, publicitate…si tot ce mai pot baga pe langa…
Saptamana trecuta m-am ocupat de gasirea celor mai buni si mai ieftini furnizori pentru materialele promotionale, am vazut si reazut oferte de pret, am avut 5 intalniri pe zi si la sfarsitul zilei am fost intrebata: “ce-am facut? frec menta?!”
Duminica am fost la birou sa lucram la textele pentru pliantele ce urmau a fi date la targul care a inceput pe 5 martie (si pe care le-am facut noi, la imprimanta noastra) si la 00.30 ieseam pe usa biroului. Luni, am printat pliantele, am sortat, am cumparat fundite verzi (promovam ecologismul mai nou), am capsat minunatele pliante, am mai printat, am mai capsat, am mai facut fundite….pana la 12 noaptea. Au iesit dragute pliantele…chiar sunt mandra!
Marti…ei bine ziua de marti are o semnificatie aparte si voi povesti despre ziua de marti in alt post. Per total marti nu am fost la birou insa acasa am ajuns tot pe la 22.00.
Miercuri am revazut cateva oferte, am sunat persoana care trebuia sa ne faca o filmare din elicopter si am aflat ca ne-a lasat balta, am gasit un alt contact, am capsat inca niste materiale promotionale, am impachetat (adik tot ce fac spiridusii lui Mos Craciun), am avut o intalnire cu cineva care putea sa-mi dea cele mai bune sfaturi legate de conferinta iar pe la 20.00 am mutat sediul de munca acasa. Acum e 22.09 si pana acum nu am facut mare lucru intrucat sunt foarte, foarte obosita. Dar voi incerca sa termin ce mi-am propus…inainte sa ma intalnesc iar cu zana zorilor :(.
= pana data viitoare =
Muza mea
Despre sursele mele de inspiratie se pot spune multe dar mai bine va arat ultima achizitie :
=> e cea mai moale si mai scumpa jucarie!!!!!
SI E A MEA!!!
Senzatii extreme din varful tocului
De cand ma stiu am avut oarecare inclinatii artistice. Nu creez arta dar o consum. Adica mama mi-a spus ca si gatitul e o arta deci e legitim sa spun ca eu ma incadrez la categoria consumatoari de arta. 
Si apoi, ma pot considera si critic de arta caci toti romanii avem un talent inascut pentru aceasta activitate. Cred ca din punctul asta de vedere nu e alt popor care sa “stie” mai bine cum ar trebui sa-si faca altii treaba. Am putea fi Curte de Arbitraj International daca nu am fi atat de usor de categorisit ca fiind corupti si comunisti.
Ei bine, din tot spiritul meu artistic la balet nu m-am gandit niciodata serios sa ma inscriu. Dar Dumnezeul meu, care e special prin faptul ca are un simt al umorului deosebit s-a gandit ca adevaratele talente se descopera in cele mai neasteptate momente.
Acum aproximativ o saptamana cei din Bucuresti stiu ca a nins foarte tare de s-au blocat toate strazile si era super nebunie. Ei bine, la ora 18.00 totul era sub un strat considerabil de ninsoare, trotuarele erau patinoare fiindca un prim strat se topise iar apoi a inghetat sub fulgii care tot picau din cer cu nemiluita. Si ningea de spuneai ca suntem in povestile la gura sobei de cand eram mici. Fulgi mari, rafale puternice… masini multe si blocate pe strada, claxoane cate incapeau in peisaj si calatori numai cat sa iti dea de banuit ca nu e pustiu orasul.
Ei bine, daca nu ati realizat unde ma incadram eu va spun acum. Eu eram unul dintre putinii trecatori de care radea lumea care se uita linistita de pe geam. Eram singura care se putea nimeri pe vremea aia sa se duca pana in Povernei (care e intre Romana si Victoriei, Bucuresti), la facultate, sa predau o traducere. Mai exact, eram singura fiinta capabila sa se nimereasca pe tocuri, oarecum eleganta cu o geanta care avea in ea pe langa laptop si alte muuulte minunatii plus poseta, si intr-un puloveras de simteam fiecare adiere pana in adancul sufletului. Deci va puteti imagina cat de dezechilibrata eram si cat de caraghioasa…si cat balet am facut pana la destinatie.
Era sa pic de cel putin 10 ori pana la facultate si mai aveam si o senzatie acuta ca voi ramane fara toc. Si nu ma gandeam decat ca daca era sa ma duc de pamant nu mai aveam unde ateriza. Adica eram asa de incarcata ca ori cadeam pe laptop ori peste poseta (in care aveam telefonul si alte minuni care nu trebuiau strivite). Pe scurt, eram asa batuta de soarta ca imi venea sa ma pun in fund si sa plang, ca nici nu vedeam bine incotro de cat ningea.
Si am ajuns in cele din urma la facultate. Am predat traducerea. Si spre surprinderea mea aveam ambele tocuri plus zapada pe mine cat sa fac niste omuleti.
Daca ati crede ca aici se termina povestea va inselati. De la facultatea am zis ca iau un taxi inapoi. Si dupa ce am sunat jumatate de ora in continuu incat am invatat pe de rost toate melodiile robotului companiilor de taxi am renuntat si m-am intors spre metrou, respectiv spre casa tot pe jos.
Cand am intrat in scara blocului, insa, mi s-a umplut paharul. O doamna extrem de binevoitoare m-a intrebat (desi abia respiram si eram verde-albastra de cat ma concentrasem sa nu-mi rup gatul): “Dumnezeule, cum ai reusit sa mergi pe tocurile alea pe vremea asta? Eu era sa cad in ghete!!!”
1-0 pentru Doamne, Doamne…
Meditatii dintr-o ceasca de cafea, partea 1
Dimineata…o melodie care ma anunta ca ar fi timpul sa ma ridic din pat si “sa ma tarasc ca rama la cafea”…si o adiere dureroasa care aduce cu sine izul unei zile pline.
Seara margina patului e intotdeuna mai aproape, fiindca dimineata ma oboseste numai gandul ca trebuie sa intind o mana pana acolo. De obicei imi las telefonul sa sune de 2 ori ca sa stiu cat e ceasul dupa primul si am timp sa valorific ultimele 8 minute de somn pana la urmatorul.
Cand nu mai e cale de-ntoarcere clipesc rar si caut mai mult prin somn intrerupatorul de la baie. Dupa ce reusesc sa dau de el si ma uit cu jale la jetul de apa rece care ma asteapta cu satisfactia unui concurent care te poate in sfarsit umili. Imi plec cu regret fata spre el si il las sa imi lumineze calea spre o zi mai linistita.
Ceainicul fluiera si esspresorul la fel. Grea alegere. Ceilalti beau cafea naturala dar pe mine nu ma mai trezeste nici un dus rece asa ca o sa optez pentru ness…muuult ness. Si in aburii acestei licori care, daca ar fi sa urmez exemplele reclamelor, imi da culoare, imi incalzeste ziua, ma inveseleste etc. dar care abia daca ma aduce cu picioarele pe pamant realizez cat de placute sunt cu adevarat diminetile.
Uneori ideile geniale imi vin doar la o ceasca de cafea cand solidarizez cu ceilalti colegi batuti de soarta. Amintirile frumoase imi revin cand inspir adanc aroma unei cafele tari intr-o cana cat sa-mi spele si pacatele (ar fi nevoie de un rau pentru asta dar sa spunem ca merge…) si cand tin cana mea fierbinte in mana aburind dulce-amarui nimic nu-mi poate sta in cale. Sunt invincibila, sunt puternica, sunt pregatita… pentru urmatoarele 5 minute de viata.
Cuvinte si-atat
Cuvinte…
cuvintele mele,
cuvintele tale,
si viata-nainte
un joc de cuvinte…
un joc!
Adorm in cuvinte,
visez in cuvinte,
cuvinte curate
din ganduri uitate,
din gand.
Cuvintele mele,
cuvintele tale,
din culori si lumina
ecouri de vina
ecou!
Tristetea = o investitie inutila
Si daca sunt trista ce rezolv? Pe cine ajut?
Asta e solutia de care ma lovesc de fiecare data cand mi se intampla sa ma indispun dintr-un motiv sau altul dar pe care nu mi-o pot insusi. STIU ca intrebarile astea sunt cheia spre o existenta mai usora insa nu pot sa renunt la lucrurile in care cred si pe care le simt pentru ca am incredere in motivul pentru care mi le-am insusit in primul rand.
De ce sa devin rece daca sunt o fire calda? De ce sa imi antrenez indiferenta cand definesc umanitatea prin calitatea de a-ti pasa de cei din jur si de tine? De ce sa renunt la a fi umana in termenii mei? De ce sa renunt la a mai intreba DE CE daca pe aceasta mica si comuna intrebare sta la baza tuturor cunostintelor si ideilor noastre?
Apologia notiunii de tristete nu-si are rostul insa si uneori ma intreb daca oamenii care te intristeaza merita sa imi petrec minute valoroase gandindu-ma la cum anume mi-as putea salva slabiciunile din fata nepasarii lor. Sau pur si simplu cum anume pot repara un curcuit cu multe hibe astfel incat sa nu mai fie motiv de intristare.
NU sunt prin natura o persoana buna dar intre ceea ce mi-a fost dat de la natura si ce am devenitau aparut multe diferente printre care si faptul ca imi pasa enorm, ca iubesc, ca sunt sociabila, ca incerc sa inteleg ceea ce se intampla in jurul meu si de ce anume aleg sa actionez intr-un fel sau altul inainte sa a schimba ceva, ca am puterea sa cred in oameni, sa cred in cei de langa mine (poate chiar mai mult decat in mine). M-am autoeducat pentru ca asa a fost sa fie si nici mie nu mi-am fost un foarte bun ucenic fiind foarte greu si astazi sa fac tot ceea ce vreau sau sa realizez tot ceea ce imi propun.
Daca tot sunt atat de usor victima (aparenta) a propriilor vulnerabilitati de ce nu ma opresc?
Acum ceva timp mi se explica de catre persoana careia i-as putea dedica acest blog ca sentimentele nu reprezinta nimic mai mult decat un construct social, o notiune care ti se inoculeaza si nu care este inascuta, a priori. Deci eu sunt trista pentru ca aeasta este solutia/ rezolvarea care mi-a fost pusa la dispozitie. Pana acum sunt de doua ori victima si de doua ori invinsa: o data cand am luat ceva ca dat firesc si m-am mintit ca sentimentele de acest gen sunt inascute si a doua oara cand m-am lasat afectata de aceste manarii ale societatii.
As fi invinsa cu adevarat sa ma opresc aici si sa neg cu inversunare aceste doua ipoteze. Le acord insa beneficiul indoielii. Poate sunt toate creatiile unei constiinte universale sau a unei mosteniri culturale. Poate societatea, sub forma unui instinct de conservare ne “implanteaza” sentimente. Daca as fi un fenomen al naturii, daca as fi un animal sau vreo planta, daca nu as trai in societate si m-as putea sustrage cumva procesului comunicarii deci acestei “inoculari” as fi ofensata.
SUNT insa in contextul a milioane de EXISTENTE. Sunt UNICA sub aspectul modurilor in care vad si inteleg realitatea, a modului in care ma bucur de optiunile mele si a ceea ce aleg in fiecare clipa sa fiu. Sunt insa o singura unitate din miliardele de locuitori ai Terrei si cu siguranta nu eu am nascut aceast societate si nici nu va pieri o data cu mine. Aleg sa fiu EU in societate intrucat in afara sa nu exista nimic uman.
Nu poti sa nu comunici deci nu poti sa nu transmiti mesaje. Mesajele se perpetueaza si au un impact. Acest impact in timp va lasa urme iar urmele vor modela noi generatii.
Desi aparent am deviat, revin la intrebarile initiale: “Si daca sunt trista ce rezolv? Pe cine ajut?”
Sunt trista pentru ca pot si mai mult sunt trista si sunt bucuroasa c macar stiu de ce. Ma ajut pe mine lasandu-mi libertatea de a fi si posibilitatea de a nu ma limita la a ma proteja in extrema de a ma simplifica. Tristetea, oricat de dureroasa uneori e o nuanta in plus pe tabloul vietii mele.
“Do-ers versus Thinkers” and “the power to make it happen”
Some time ago I was told that the world is made out of people who do things and the other ones who can’t do them so they talk about them, think about them and try explain them to the other people.
Now what happens if I am one of those people who are thinking about doing and my “doings” end up with other people thinking. I like thinking as I like teaching others if I can. The problem is that doing is as fun if not funner. But could we become doers without knowing how both states are? Can we DO without consulting our thinker part or THINK and explain without having tried anything in practice?
Guess not!
Also, there are people who make things happen and people to whom things happen. Big difference, little solutions: if you are used to expect things to come to you, then it would be hard for you to grasp the concept of “make it happen” and you are definitely not part of the “just do it” audience. A person who knows how to make things happen will also find it hard to stop oneself from controlling everything around.
The message behind this is: DO and/or THINK, anyway enjoy what happens to you as much as what you allow to happen. Life is just a puzzle game so if you don’t figure that on time you might be playing the wrong game until the end.
