Cand eram mica imi petreceam ore in sir privindu-i pe tatal si fratele meu mai mare jucand sah. Uneori sacrificam chiar temele cu riscul de a fi pedepsita ca sa stau acolo si sa…privesc. Si nu ma fascina atat jocul cu piesele cat jocul ideilor, al tacerilor sau al revoltei din privirile amandurora cand pierdeau o piesa sau isi dadeau sah-mat. Primul contact direct cu acest joc cred ca a fost pe la varsta de 6-7 ani, cand la dorinta mea am vrut sa joc. Stiam deja mutarile, insa tehnica si strategia unui joc de sah imi erau straine…si asa au ramas.
Prima senzatie langa piesele acelea aranjate frumos a fost ca sunt puternica. Erau asezate intro ordine clara, dar eu alesesem culoarea, eu le mutam…eu guvernam jocul pana cand… am inceput sa le pierd. Cand situatia s-a agravat si aveam mai putine piese tatal meu a vrut sa imi explice ce faceam gresit si cum pot sa-mi pastrez piesele pe masa, insa nicioadata nu mi-a placut sa fiu invatata prin a mi se spune ci prin a face. Asa ca am refuzat! Am mers mai departe, am pierdut jocuri la rand, la un momentdat tatal meu a inceput sa joace mai rar cu mine pentru ca eram incapatanata si nu ma dezvoltam. Si intr-o zi am decis ca motivul pentru care eu nu pot excela la sah (si poate suna ca o scuza jalnica, dar asa vad eu lucrurile) e pentru ca nu pot sa ma detasez de fiecare piesa si sa vad imaginea de ansamblu. Pentru mine conteaza fiecare piesa, fie el pion, tura, cal, nebun, rege sau regina.
Cand am crescut mi-am descoperit noi limite: nu ma uit la filme de groaza pentru ca ma sperii mult prea tare, nu las prietenii sa-mi descrie dureri pentru ca empatizez atat de puternic incat de obicei reusesc sa imi insusesc aceste stari, nu ma duc la inmormantari decat daca e absolut necesar pentru ca plang pana mi se face rau…in mare, reusesc sa duc totul la extrem si ma implic mult prea mult. Dar la sfarsitul zilei, cand ma asez in pat simt ca imi apartin in intregime. Ca fiecare nuanta din mintea si sufletul meu e a mea si nu a unui univers impersonal, rece, insensibil.
Am crescut cu intrebari sau afirmatii de genul:“Nu mai lua totul atat de personal! Era o gluma!”; “Te consumi degeaba, fii mai indiferenta!”; “Chiar crezi ca are rost sa suferi atata pentru un lucru atat de mic?”; “Te identifici prea mult cu personajul!”; “Nu crezi ca ar trebui sa te detasezi putin de context?” ; “Iei dezbaterea prea personal!” ; “Eseul tau a fost prea personal. Incearca sa scrii fara a implica emotii!”; “Incearca sa fii mai rationala!”.
Raspunsul meu la toate acestea: stiu sigur ca intr-o zi va aparea acea raza care va lumina universul meu. Si atunci cei care si-au pastrat si cultivat culorile din sufletul lor vor radia, ca palcurile de flori intr-un camp. Cei care “au tuns iarba”, ca sa fie totul impecabil… se vor putea bucura cel mult de culoarea gazonului.
) (stiu ca ultima n-are nici o legatura). Apoi restul simturilor isi impart terenul de joaca in functie de context: tactil, olfactiv, gustativ… Auzul insa mi l-am izolat undeva intr-un turn pentru ca in Bucuresti e atat de mult zgomot ca e greu sa mai auzi ceva frumos din tot haosul.
