personal till the last drop

Cand eram mica imi petreceam ore in sir privindu-i pe tatal si fratele meu mai mare jucand sah. Uneori sacrificam chiar temele cu riscul de a fi pedepsita ca sa stau acolo si sa…privesc. Si nu ma fascina atat jocul cu piesele cat jocul ideilor, al tacerilor sau al revoltei din privirile amandurora cand pierdeau o piesa sau isi dadeau sah-mat. Primul contact direct cu acest joc cred ca a fost pe la varsta de 6-7 ani, cand la dorinta mea am vrut sa joc. Stiam deja mutarile, insa tehnica si strategia unui joc de sah imi erau straine…si asa au ramas.

Prima senzatie langa piesele acelea aranjate frumos a fost ca sunt puternica. Erau asezate intro ordine clara, dar eu alesesem culoarea, eu le mutam…eu guvernam jocul pana cand… am inceput sa le pierd. Cand situatia s-a agravat si aveam mai putine piese tatal meu a vrut sa imi explice ce faceam gresit si cum pot sa-mi pastrez piesele pe masa, insa nicioadata nu mi-a placut sa fiu invatata prin a mi se spune ci prin a face. Asa ca am refuzat! Am mers mai departe, am pierdut jocuri la rand, la un momentdat tatal meu a inceput sa joace mai rar cu mine pentru ca eram incapatanata si nu ma dezvoltam. Si intr-o zi am decis ca motivul pentru care eu nu pot excela  la sah (si poate suna ca o scuza jalnica, dar asa vad eu lucrurile) e pentru ca nu pot sa ma detasez de fiecare piesa si sa vad imaginea de ansamblu. Pentru mine conteaza fiecare piesa, fie el pion, tura, cal, nebun, rege sau regina.

Cand am crescut mi-am descoperit noi limite: nu ma uit la filme de groaza pentru ca ma sperii mult prea tare, nu las prietenii sa-mi descrie dureri pentru ca empatizez atat de puternic incat de obicei reusesc sa imi insusesc aceste stari, nu ma duc la inmormantari decat daca e absolut necesar pentru ca plang pana mi se face rau…in mare, reusesc sa duc totul la extrem si ma implic mult prea mult. Dar la sfarsitul zilei, cand ma asez in pat simt ca imi apartin in intregime. Ca fiecare nuanta din mintea si sufletul meu e a mea si nu a unui univers impersonal, rece, insensibil.

Am crescut cu intrebari sau afirmatii de genul:“Nu mai lua totul atat de personal! Era o gluma!”; “Te consumi degeaba, fii mai indiferenta!”; “Chiar crezi ca are rost sa suferi atata pentru un lucru atat de mic?”; “Te identifici prea mult cu personajul!”; “Nu crezi ca ar trebui sa te detasezi putin de context?” ; “Iei dezbaterea prea personal!” ; “Eseul tau a fost prea personal. Incearca sa scrii fara a implica emotii!”; “Incearca sa fii mai rationala!”.

Raspunsul meu la toate acestea: stiu sigur ca intr-o zi va aparea acea raza care va lumina universul meu. Si atunci cei care si-au pastrat si cultivat culorile din sufletul lor vor radia, ca palcurile de flori intr-un camp. Cei care “au tuns iarba”, ca sa fie totul impecabil… se vor putea bucura cel mult de culoarea gazonului.

De maine cel de ieri

Astazi, astazi e!!! Nu mai am nici un de maine in maneca, ceea ce e si bine si rau.

E bine pentru ca invat sa fiu aici, acum, sa incerc sa vad tot ce am nu ce voi avea si sa profit (in sensul bun) de oamenii de langa mine.

E rau pentru ca imi lasa un usor sentiment de panica, un usor sentiment de frustrare ca la sfarsitul unui “astazi” nu vezi rezultate prea mari. Abia dupa mai multe astfel de unitati incepi sa vezi diferenta.

De astazi SUNT EU, cu sau fara decor, cu sau fara aprobari, de astazi cred ca stiu ce e mai bine pentru mine si tot de astazi ma intorc la starea mea de supravietuitoare. Am invatat ieri ca nu e bine sa cobori garda daca nu stii inca ce vrei, pentru ca nu vei sti cum sa lupti pentru ce-ti doresti.

Astazi sunt autosuficienta pentru a putea sustine alti oameni. A fost anormal pentru mine sa caut un umar sa ma jelesc sau o mana care sa ma sustina. Daca e sa fie oricare dintre ele, va trebui sa fie din mers, de astazi nu mai stau pe loc, nu mai astept, nu mai sper, astazi SUNT si ma bucur!

Short story

My sole

your sole

and endless game

I stop

you stop

and ask my name.

My hand

your hand

a slowly walk

I’m shy

you’re shy

and still we talk.

I frown

you frown

the thought remains

I leave,

you leave

the feeling stays.

Revedere de grupa mare

Desi fiecare intalnire cu oamenii din fosta mea grupa de la facultate ( 10 ) ma umple de complexe, mereu raman cu un gust placut ca viitorul e “pe maini bune”.

Daca eu cunosc 20-30 de oameni din grupa, repsectiv app 200 din  anul meu care sunt atat de capabili si de buni profesionisti sunt convinsa ca sunt mai multi si ca viitorul acestui domeniu, si nu numai, va arata foarte bine.

Pacat ca n-am facut poze, dar…o sa fie cu siguranta o data viitoare !

Up (to) date

Buun…deci furam in Vama, dupa care 3 zile de concediu in Bucuresti (culmea) ca sa-mi revin si sa mai incerc niste variante de cautare de job-uri, dupa care 2 zile de munca si iar un weekend de pomina (acasa in Moldova de data asta).

Si m-am intors fara chef de munca insa cu o urma de panica – o urma vizibila de panica ) – pentru ca mai am 2 saptamani de munca si inca nici o perspectiva de job (dar o clara perspectiva de cheltuieli masiveeeee: o nunta (nu a mea, Dragos…eu o sa fiu doar domnisoara de onoare ;;) ), inscrierea la master, o chirie la sfarsitul lui Septembrie pe care nu stiu inca din ce-o platesc, scoala de conducere din care mai am de achitat o mare parte insa momentan am pus-o in stand-by s.a.m.d.).

Acum ma interesez cat e somajul =)) ca sa vad cate din aceste cheltuilei mi le pot acoperi si cate va trebui sa gasesc o modalitate de-a le acoperi…altfel.

Deci cred ca as putea institui o varianta de “cutia milei” pe blog in care sa primesc fonduri si ajutoare ),  dar mai astept putin sa vad ce se intampla in aceste 2 saptamani totusi asa ca…ramaneti” aproape, revenim!!!”