I’m blogging it!

Pentru toate zilele in care ne pierdem in planuri si vise, pentru toate momentele in care inchidem ochii vrand sa salvam senzatia pentru un “mai tarziu” necunoscut si pentru toate diminetile noastre inchin o clipa de fericire.

Vorbeam intr-un post trecut de senzatii si fericirea din lucruri mici. Acum ma gandesc si la fericirea din lucruri mari si cat de norocosi suntem unii ca avem in fiecare dimineata un inceput frumos, pe care il putem trai din plin cu ochii deschisi…sau inchisi, cu inimile tremurande sau pline de elan, dar numaidecat cu sufletul deschis.

Sunt zilele noastre, sunt orele noastre, sunt clipe si secunde pe care o sa le visam mai tarziu, la care ne vom intoarce peste ani cu ochii plini de aceeasi scantei de fericire, pentru ca emotiile de acest gen nu se uita si nu se pierd niciodata.

Cel mai bun exemplu sunt mamele noastre. Ele ne povestesc cu aceeasi lumina in ochi, cu lux de amanunte si voce calda si plina de entuziasm ziua in care ne-am nascut. Sau bunicii care retraiesc ziua casatoriei lor cu un zambet nostalgic si notele vesele ale unui inceput de poveste.

Pentru toate diminetile noastre si pentru zilele care incep acolo e pacat sa nu ne bucuram unii de altii si de bunatatea din fiecare, sa nu zambim si sa nu fim fericiti ca putem fi martorii unor clipe care niciodata nu se repeta.

De cand ma stiu am avut oarecare inclinatii artistice. Nu creez arta dar o consum. Adica mama mi-a spus ca si gatitul e o arta deci e legitim sa spun ca eu ma incadrez la categoria consumatoari de arta.

Si apoi, ma pot considera si critic de arta caci toti romanii avem un talent inascut pentru aceasta activitate. Cred ca din punctul asta de vedere nu e alt popor care sa “stie” mai bine cum ar trebui sa-si faca altii treaba. Am putea fi Curte de Arbitraj International daca nu am fi atat de usor de categorisit ca fiind corupti si comunisti.

Ei bine, din tot spiritul meu artistic la balet nu m-am gandit niciodata serios sa ma inscriu. Dar Dumnezeul meu, care e special prin faptul ca are un simt al umorului deosebit s-a gandit ca adevaratele talente se descopera in cele mai neasteptate momente.

Acum aproximativ o saptamana cei din Bucuresti stiu ca a nins foarte tare de s-au blocat toate strazile si era super nebunie. Ei bine, la ora 18.00 totul era sub un strat considerabil de ninsoare, trotuarele erau patinoare fiindca un prim strat se topise iar apoi a inghetat sub fulgii care tot picau din cer cu nemiluita. Si ningea de spuneai ca suntem in povestile la gura sobei de cand eram mici. Fulgi mari, rafale puternice… masini multe si blocate pe strada, claxoane cate incapeau in peisaj si calatori numai cat sa iti dea de banuit ca nu e pustiu orasul.

Ei bine, daca nu ati realizat unde ma incadram eu va spun acum. Eu eram unul dintre putinii trecatori de care radea lumea care se uita linistita de pe geam. Eram singura care se putea nimeri pe vremea aia sa se duca pana in Povernei (care e intre Romana si Victoriei, Bucuresti), la facultate, sa predau o traducere. Mai exact, eram singura fiinta capabila sa se nimereasca pe tocuri, oarecum eleganta cu o geanta care avea in ea pe langa laptop si alte muuulte minunatii plus poseta, si intr-un puloveras de simteam fiecare adiere pana in adancul sufletului. Deci va puteti imagina cat de dezechilibrata eram si cat de caraghioasa…si cat balet am facut pana la destinatie.

Era sa pic de cel putin 10 ori pana la facultate si mai aveam si o senzatie acuta ca voi ramane fara toc. Si nu ma gandeam decat ca daca era sa ma duc de pamant nu mai aveam unde ateriza. Adica eram asa de incarcata ca ori cadeam pe laptop ori peste poseta (in care aveam telefonul si alte minuni care nu trebuiau strivite). Pe scurt, eram asa batuta de soarta ca imi venea sa ma pun in fund si sa plang, ca nici nu vedeam bine incotro de cat ningea.

Si am ajuns in cele din urma la facultate. Am predat traducerea. Si spre surprinderea mea aveam ambele tocuri plus zapada pe mine cat sa fac niste omuleti.
Daca ati crede ca aici se termina povestea va inselati. De la facultatea am zis ca iau un taxi inapoi. Si dupa ce am sunat jumatate de ora in continuu incat am invatat pe de rost toate melodiile robotului companiilor de taxi am renuntat si m-am intors spre metrou, respectiv spre casa tot pe jos.

Cand am intrat in scara blocului, insa, mi s-a umplut paharul. O doamna extrem de binevoitoare m-a intrebat (desi abia respiram si eram verde-albastra de cat ma concentrasem sa nu-mi rup gatul): “Dumnezeule, cum ai reusit sa mergi pe tocurile alea pe vremea asta? Eu era sa cad in ghete!!!”

1-0 pentru Doamne, Doamne…

Am avut placerea de a lua parte recent la un eveniment remarcabil insa al carui nume/titlu refuz sa il dau pentru a ma asigura ca nu influentez prin pozitia mea subiectiva perceptia asupra unui grup mai mare de persoane si pentru ca acesta nu are nici o relevanta pentru continutul acestui post.

O sa subliniez punctual ce am invatat cu aceasta ocazie si ce revelatii mi-a fost dat sa am:

Lectia nr. 1: Daca nu esti cunoscut nu contezi

Mi se pare corect, insa sunt oameni care trec nesesizati si apoi se fac remarcati in cel mai neplacut mod cu un feed back care nu poate sa bucure pe nimeni. Ar trebui deci sa invatam cu totii ca orice detaliu conteaza si daca ne e greu sa-i vedem pe toti ca fiind egali din perspectiva invitatilor macar ca “aspecte organizatorice” ar trebui sa ne luam oarecare masuri de siguranta.

Lectia nr. 2: Faima substituie uneori calitatea

Pacat ca investim in noi ani la rand ca sa lasam niste oameni/ companii sa ne foloseasca pe post de afise publicitare si, mai grav, ne simtim bine facand acest lucru sau tindem sa ne resemnam.

La fel de bine, ne lasam invaluiti in culori vesele si promisiuni vagi considerand ca “daca vecinul poate si are eu nu pot fi mai prejos”… In acest caz notorietatea poate substitui calitatea.

Lectia nr. 3: Cand esti mic mai bine te faci nevazut…

altfel risti sa fii calcat in picioare si sa ti se spuna OUPS!!!

Lectia nr. 4: Cand ajungi sa dai lectii uitii ce ai invatat mai intai

Prea putini isi mai amintesc principii cum ar fi umanitatea si decenta, modestia si uneori bunul simt.

E trist si dureros sa te gandesti apoi ca traiesti o viata cu impresia ca vrei sa devii ce sunt altii cand altii nu stiu sa fie pur si simplu. Existenta e un domeniu al celor care sunt nu al celor care au sau vor. A cere si a dori e uman, dar nu e umanitatea in sine.

De aceea spun ca atunci cand ajungi sa poti da lectii uiti ce ai aflat la inceput si te agati cu disperare de latura ta umana care iarta si spala totul prin zicala: “Erare humanum est!”.

Asta introduce utima si cea mai importanta lectie:

Lectia nr. 5: Orwell avea mare dreptate!!!

In Animal Farm, o binecunoscuta parodie a moravurilor umane, apare o regula a fermei care suna in felul urmator:

“Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele!”

Evenimentul asta mi-a amintit ca egalitatea e o chestiune de perceptie si ca uneori se egaleaza reflexia nu realitatea. O alta constatare ar fi cea legata de multiplele standarde care sunt de la sine intelese si ca in cele din urma de la om la om inseamna de la mare la mic, desi in propozitia initiala primul si al doilea sens al cuvantului “om” nu venea cu grade sau status ci cu potentialul de a fi…uman.

Am capatat in ultimul timp convingerea ca intre geniu si frumusete sunt multe si multi, unele dintre cele mai nefericite fiinte.

Cand nu ai nici unul din cele doua dar aspiri la ambele o sa ajungi probabil in starea mea de astazi, cand ma intreb daca ochii frumosi au nevoie de un creier la care sa fie conectati sau e destul sa dea des din gene cat sa nu se vada dincolo de pupila vidul dureros care amortizeaza una cate una scuzele pe care le gasesc posesorii lor.

Sau daca e destul sa taci atunci ca nu e nimic mai important decat sa vorbesti si solutia se ascunde dincolo de tacerea ta si de tipetele celorlalti. Daca stii cum e sa traiesti o viata in care sa ti se spuna sa taci si apoi sa fii acuzat ca nu te implici atunci imi cunosti foarte bine situatia.

Si daca ziua zace oricum sub semnul intrebarii mai meditez la flexibilitatea regulilor si cum incercarile unora mor inainte ca greselile altora sa ajunga sus, pe un piedestal si in final te intrebi “care sunt in realitate regulile jocului?”

Am ajuns sa rezonez atat de tare incat tuturor le place sa tipe la mine si imi opresc timpul ca sa imi mai pun cateva intrebari: de ce nu am genele mai lungi sau scrupule mai putine? De ce nu mint frumos si nu am invatat inca morala secolului: “cine nu are nepasare sa-si cumpere!”?

Si cel mai prost lucru e ca cei pe care as vrea sa ii ajut imi cer sa le ofer solutii dar nu vor niciodata sa le asculte…sau poate nu sunt eu destul de versata sa vand un produs atat de real si palpabil, atat de sincer si de bine intentionat.

Insa sunt convinsa ca intr-o zi cineva o sa realizeze si o sa regrete atat de multa tacere si atatea vorbe in vant.